Parcul ăsta a devenit o obsesie pentru mine. I-aș da foc uneori. Ar arde el, dar întâmplările rămân în suflet, mocnesc și dor și ard cum nu poate arde un parc, nici când e secetă grea. Sunt dureri pe care nici uitarea nu le poate stinge. Suntem atât de veșnici pe alocuri… Sigur că n-am cuvinte să pot face ordine în lumea din mine!
Învolburata lume a Călinei – P.31
Aș putea scrie romane despre lucrurile care nu îmi plac, dar atunci când iubesc cu adevărat ceva, simt că îmi lipsesc cuvintele.
Paradoxal, cărțile care m-au schimbat pentru totdeauna au fost mereu centrate pe povești și personaje. Fără ele, aș fi avut nevoie să mă nasc de zeci de ori pentru a reuși să privesc viața așa cum o fac acum.
Rar mi-a fost dat să întâlnesc o carte care să îmi placă atât de mult din prima clipă în care am ținut-o în mână. Poate a fost cuvântul învolburată din titlu sau numele Călinei ce promite existența unui personaj feminin în jurul căruia este construită o întreagă lume. Poate a fost numele autoarei, inexplicabil ademenitor sau poate doar mirosul inconfundabil de carte veche. Singurul lucru de care sunt sigură este că am trăit această poveste pagină cu pagină și nu știu dacă am rămas în urma ei cu un dor nebun de Călina sau mai degrabă cu o dorință puternică de a proteja o parte din mine.
Cartea nu este fermecătoare prin poveste, ci mai degrabă prin naturalețea și autenticitatea discursului narativ la persoana I. Călina, personajul-narator, nu se poate smulge din propria viață, fiind nevoită să ia parte la o realitate vie și aspră. Cu un tată absent, Călina este fiica pe umerii căreia stă așezată dorința mamei ca aceasta să devină o femeie educată. Lăsată în grija unei mătuși, fetița crește lipsită de afecțiune.
La vârsta de 18 ani, aceasta se îndrăgostește de Florin, un bărbat ce o convinge să renunțe la studii și să se căsătorească. Bucuria de a fi în sfârșit iubită și dorința de a fi ocrotită, o determină pe Călina să creadă în promisiunile acestuia. În scurt timp, povestea celor doi se complică, iar tânara este pusă față în față cu tristețea, durerea și furia provocate de abandonul bărbatului. Supusă judecății celor din jur și neînțeleasă, ea ajunge să trăiască în vină și rușine.
În mărturia sa, plină de temeri, încărcată de gânduri, dar și de interacțiunile cu ceilalți, Călina se afundă în propria minte.
Cartea este foarte puțin cunoscută, iar despre Ana Selena nu am reușit să găsesc nimic altceva cu excepția a două volume de poezii: Melancolia trandafirului albastru și Drum peste vină. Înclinația autoarei către poezie aduce cu sine o profunzime a exprimării și o atenție deosebită asupra detaliilor semantice. Limbajul literar este plin de comparații neașteptate, condensat și alert sau lent în funcție de intensitatea trăirilor personajelor. Autoarea reușește să exprime idei complexe într-un număr redus de cuvinte, iar limbajul fluid și plin de nuanțe, crează o senzație de continuitate poetică, chiar și în proză.
Ceea ce face ca această carte să fie favorita mea de anul acesta și chiar una dintre cărțile mele preferate, rămâne însă fermecătoarea Călina; un personaj feminin puternic, curajos și rațional. Confuză în trăiri, sufocată de viața pe care o trăiește, profundă și sensibilă, pendulând constant între furie și împăcare, protagonista emoționează și captează atenția cititorului, trezindu-i acestuia atât nevoia de a o proteja pe ea, dar și nevoia de a se proteja pe sine. În ceea ce mă privește pe mine, Călina mi-a câștigat afecțiunea treptat, ajungând ca la finalul cărții să realizez că sunt total îndrăgostită de acest personaj memorabil și captivant, ce mi-a marcat viața pentru totdeauna.
În concluzie, nu știu cât de ușor se poate ajunge la această carte, nu știu nici cum de am avut eu norocul să o fac, dar cu siguranță întâlnirea mea cu învolburata lume a Călinei nu a fost întâmplătoare. Această carte este o adevărată comoară pentru mine – o ador cu pasiune și este cu siguranță o prelungire a sufletului meu.
Femeile sunt slabe. Așa spun bărbații. Treaba lor. Simt că funiile se rup. Îmi rămân la glezne doar cercurile și nodurile și câte două capete de funii scurte la fiecare.
P. 89
Și cântecul de ce nu-l mai aud? Și singurătatea unde ar trebui să o ascund? Viața e un joc al întâmplărilor? Iar eu? Vreau să aud în sfârșit glasul liniștii.
P. 45
Cu fiecare carte citită îmi dădeam seama că eu sunt o lume pusă față-n față cu lumea din carte, că lumea care mă crescuse e numai a mea, ceea ce mi-a dat ea nu mi-ar fi putut da nicio carte din lume.
P. 40
Aș fugi încotro văd cu ochii! Dar simt o moleșeală prin tot trupul, sfâșietoare, gata, gata să mă frâng, acum-acum o să mă boțesc pe picioare ca un muribund. Îngrozitoare trebuie să fie senzația aceea! Dacă-aș fi murit vreodată, aș ști și m-aș gândi tot timpul la ceva frumos, să nu se mai întâmple.
P. 95
La câte nu m-aș gândi dacă aș avea trei capete în loc de unul! Iartă-mă, mă simt puțin cam împrăștiată. Mă lupt cu mine ca să mă adun.
P. 176
