Mă întreb ce făgaș ar fi luat viața lui dacă tata l-ar fi dus de mână nu la box, ci la un curs de desen. Inutil să-mi mai pun astfel de întrebări acum. Mama ar zice că așa i-a fost scris. Refuz să cred asta. Nimeni nu se ocupă să-ți scrie dinainte foaia de parcurs. Văd mai limpede ca niciodată că fiecare interacțiune cu cei din jur, dar mai ales cu părinții, se poate transforma într-o cascadă de dacă care umple mâlos rezervorul vieții.
Daphnia – P. 139
Când ai atât de multă viață în interior, trăită și netrăită, există o alternativă la a scrie totul într-o carte? Daphnia pândea în interiorul Dumitrei ca o rană gata să fie deschisă și pot doar să sper că scrierea romanului a transformat în soare măcar o parte din umbră. Vreau să cred că scriitoarea Dumitra Râșnoveanu este un om eliberat.
Cine sau ce este Daphnia? Despre ce scrie autoarea? Este încă o carte despre copilăria într-o perioadă comunistă și viața într-o lume a post-comunismului?
Deși Daphnia este un roman autobiografic, eu nu l-am simțit deloc așa. Autoarea își privește personajele și protagonista într-un mod rece și cald, insensibil și cu tandrețe, cu judecată și cu binevoință. Dualitatea emoțiilor cu care își plimbă personajele prin viață m-a determinat de multe ori să mă întreb despre cine vorbește de fapt Dumitra: despre ea sau despre o întreagă generație de copii, tați, mame și frați.
În Daphnia cunoaștem o fată de 19 ani care, în 1992, merge din Brăila la Chișinău ca să facă jurnalism. Chișinăul este doar începutul, pentru că apoi tânăra își continuă devenirea în București – niciunul dintre orașe nu se dovedește ușor de îmblânzit de către o fată muncitoare, fără bani și simplă, iar amintirile merg până la scene de hărțuire: „N-am douăzeci de ani, încă mă lupt cu acneea de pe față și cu ideea că bărbații aceștia sunt ca niște băieți care, scăpați de sub supravegherea mamelor, pun gura pe tot ce le iese în cale”. Povestea se împletește cu fragmente din copilărie, amintiri dintr-o familie marcată de violență, moarte și tăceri; bărbați abuzivi și alcoolici, femei care consideră că menirea lor este să îndure viața alături de ei, copii pasionați de desen, dar obligați să practice box și tinere dispuse să moară sub politicile infame ale lui Ceaușescu legate de avort.
Cu toate acestea, eroina noastră pare hotărâtă să reușească fără să își plângă de milă, după ce primește o lecție importantă în copilărie (și poate una dintre singurele părți luminoase): se pot face bani dintr-o muncă cinstită. Tatăl nu fură, ci bate bălțile din Pietroiu căutând purici de baltă, pe care îi vinde și își întreține familia. Pregătiți-vă să auziți mult despre puricii de baltă, pentru că sunt un adevărat simbol: al muncii grele, dar cinstite, și al declinului – dovada că totul dispare, lasând în urmă doar amintiri și praf.
Ce mi-a plăcut cel mai mult la acest roman este, însă, compoziția în sine. O adevărată încântare venită dintr-un amestec de rememorări, stil epistolar, jurnal și un lirism puternic prin care Dumitra pare să protejeze cititorul, făcând realitatea mai puțin crudă și mai ușor de suportat. În același timp, autoarea scrie dinamic și energic, și nu lipsește textul de vulgarități, jigniri și replici umilitoare – nu poți citi acest roman dacă nu ești dispus să înțelegi că limbajul este o reflexie a realității: fericit-dureroasă.
În încheiere, îmi permit și mai mult subiectivism și o să spun că am un punct sensibil pentru povestea Ritei (pe care o veți descoperi în întregime la final, deși apare ca o umbră și pe parcursul romanului), dar și pentru scenele în care acțiunile mamei sunt prezentate prin ochii fetiței – o metaforă pentru o generație de femei crescute în jurul mamei, atente la ceea ce speră că vor evita să devină. Nu în ultimul rând, nu uitați ca la următoarea comandă, să puneți în coș și un autor român!
P.S: Nu știu cum își alege editura Cartier autorii publicați, dar face o treabă foarte bună. Datorită ei am descoprit trei voci puternice ale căror povești trăiesc și astăzi în mine: Tatiana Țîbuleac cu Vara în care mama a avut ochii verzi, Lorina Bălteanu cu Legată cu funia de pământ, iar acum, Dumitra Râșnoveanu cu Daphnia.
N-am spus nimănui până acum. Dacă ea ar fi trăit, probabil că i-aș fi spus doar ei. Găsea ea o rezolvare în policlinică. Avea o prietenă care provoca avorturi clandestine. De ce n-o fi ajutat-o și pe ea? Nici pământul nu știe ce e în mine. Cu atât mai puțin eu.
Daphnia – P. 31
