Pe-atunci tristețea era încă vindecabilă prin simpla idee că urmează ceva în viață, ceva măreț. Tristețea nu te poate ofili iremediabil, pentru că nu ești încă acolo, în mijlocul vieții. Mijlocul vieții urmează să se întâmple și să te inunde cu ce-i mai bun, ceea ce numai tu meriți, ceea ce viața știe că-ți dorești în sufletul tău, ceva de așteptat cu nerăbdare. O cameră numai a ta, o bibliotecă enormă, o grămadă de agende de scris poezii, iubire.
P. 199
Este clar că, personajul principal din acest roman este Donnatela – o fetiță/adolescentă ce colecționează traume ca pe un fel de stickere, din cauza familiei disfuncționale în care se naște. De fapt, adevăratul gust amar lăsat de acest roman este că nu numai familia este problema. Donnatela este imaginea eșecului unei întregi societăți. Mai exact cea din anii ’90, caracterizată de o libertate alterată de lipsă de viziune, șomaj, alcoolism, sărăcie și o goană absurdă după îmbogățire. Acțiunea este plasată într-un cartier din Timișoara, ce ar putea la fel de bine să cuprindă un întreg univers, la fel cum Donnatela ar putea fi vocea unei fracțiuni mari dintr-o întreagă generație.
Pentru că pun mult preț pe zonele sensibile pe care mi le atinge o carte, personajul Donnatelei m-a făcut să mă întreb cât este de adevărat că putem să ne depășim familia, având în vedere că ea este în noi. De cele mai multe ori vom gândi cu vocea mamei și ne vom reproșa lucruri cu tonul tatălui și nu va fi ușor să învățăm să ne vorbim altfel. Pentru asta, m-am atașat irevocabil de Donnatela, pe care o pun într-o categorie de personaje cu care m-am aliat și care au trăit pentru mine (iar aici îmi amintesc cu dor de Călina).
În ceea ce privește vocea pe care Beatris Serediuc o folosește să scrie, vă spun că este una puternică și hotărâtă. Limbajul este pe măsura întâmplărilor relatate, iar frumusețea lui nu vine din metafore sau imagini frumoase, ci mai degrabă din reușita cuvintelor de a cuprinde exact stările eroinei și urâtul realității. Mi s-a părut o tușă fină în faptul că, în multe rânduri Donnatela își numește părinții folosindu-le numele (Nelu și Maria), punând prin două substantive proprii o limită ce arată înstrăinarea și sentimentul de neapartenență la propria familie.
Mi-aș dori mult ca recenzia aceasta să se transforme de fapt într-un mesaj pentru Donnatela, care ar arăta cam așa. Îmi pare rău că părinții ți-au greșit numele la naștere și nu au dat doi bani pe asta. Îmi pare rău că societatea a eșuat pentru tine. M-am emoționat pentru ziua în care ai fost premianta clasei, dar părinții nu au fost lângă tine, numindu-te cu ironie intelectuala casei. M-am bucurat totuși, că ai avut o coroniță adusă de mătușa ta, pe care mi-am imaginat-o în detaliu și chiar cred că a fost frumoasă. Am sperat că după ce ai câștigat un concurs de poezie vei căuta o cale de a trăi prin ea. Am suferit pentru iresponsabilitatea părinților de a aduce pe lume încă o fetiță, Rafaela, pe care ți-au dat-o în grijă. Cred cu adevărat că universul ți-a fost zdruncinat din temelii de moartea Adelinei, prietena ta din copilărie. Îmi pare rău că ai avut un tată alcoolic, adus cu forța într-o căsătorie și o mamă neglijentă și deprimată. Ai avut aproape nimic din care se presupune că ar fi trebuit să realizezi ceva. Te-ai descurcat bine.
Las mai jos câteva fragmente din romanul Donnatela, în speranța că la următoare comandă, veți pune în coș și un autor român.
Maică-mea n-a murit și mâna i s-a vindecat complet destul de rapid, dar i s-a-ntâmplat ceva mult mai nasol dacă mă-ntrebi pe mine: l-a găsit pe Dumnezeu.
P.14
Cam de pe-atunci datează și prima mea creație, două strofe patetice cu rimă împerecheată pe tema primăverii. Și-nainte să te mâțâi c-ar fi un clișeu, te rog să ții cont de faptul că nici nu făcusem 13 ani și numai ce citisem Moartea căprioarei și Pastelurile lui Alecsandri.
P. 24
Lumea noastră era o lume clădită pe reproș (…) Scuzele sincere nu existau atunci. Nu făceai nimic cu scuzele, ba din contră, erai văzut ca slab, cârpă, tăntălău, leșinată. Cu reproșurile însă se construiau, se întrețineau și se administrau lumi întregi.
P. 58
La începutul lui iunie așadar, a venit pe lume Rafaela, prematur și dezamăgitor. Se știa deja că nimeni n-avea nevoie de încă un copil în familie, și mai ales de o fată. N-am înțeles niciodată de unde venea dezamăgirea asta cu privire la fete, având în vedere că bărbații din viața noastră erau departe de a fi niște stâlpi ai comunității (…) Era ca și cum fetele îi puneau în fața celor mai vulnerabile și inutile lucruri din lume, o căldare de puișori abia ieșiți din ghioace, pisoi drăgălași, codițe împletite, baloane cu sclipici și fundițe roz, misterul etern al menstruației, al petelor de sânge jenante de pe fuste despre care nimeni nu vroia să știe prea multe, dar și în fața unor responsabilități enorme, ca eventualitatea unei sarcini imediat ce fata ajunge la pubertate.
P. 147
