Nu sunt o persoană cu regrete și am convingerea că, în ciuda greutăților, viața mea s-a dus într-o direcție bună. Fac munca pe care mi-o doresc, care îmi dă sens, dar am învățat să nu mă identific doar cu ea. Am oamenii pe care-i vreau lângă mine. Am reușit să-mi confrunt traumele și să le transform în ceva constructiv – un eseu, o piesă de teatru. Încheierea relației cu Răzvan a fost un eveniment din care au rezultat lucruri pozitive. Nu e nicio părticică din mine care se întreabă “cum ar fi fost să mai încercăm?”.
Este posibil să fie cartea anului pentru mine sau, oricum, pe aproape. Pe Ioana Burtea o cunoșteam din Decât o revistă (DoR) unde i-am citit articolele cu o plăcere aproape obsedantă. Rar mi se întâmplă să citesc ceva de două ori, dar uite că în Fără instrucțiuni de folosire am recitit textele Ioanei și aș face-o din nou. Le-aș reciti de oricâte ori aș avea nevoie să mă (re)calibrez cu lumea sau cu mine.
Dar despre ce este vorba și ce scrie Ioana?
Mai întâi, trebuie să spun că Ioana este o jurnalistă foarte bună. Așa cum am spus, eu am cunoscut-o prin colaborarea cu DoR. Am fost mereu fascinată de cât de bine și clar scrie. Cum poate să transmită emoție prin cuvinte aproape imparțiale, fără figuri de stil, imagini artistice sau text încărcat. Lectura curge atât de ușor, încât aproape că nu înțelegi de când și de ce ți s-a făcut stomacul ghem. Probabil acesta este efectul onestității – când te lași cu totul gol în fața celuilalt, nu mai contează în ce cuvinte vorbești. Curajul de a sta în fața celuilalt se transformă în emoție. Este foarte ușor să iubești un om vulnerabil.
Fără instrucțiuni de folosire este o colecție de șase eseuri despre căutările și bagajele unei mileniale. Fiecare eseu este o poveste personală a autoarei. Ea păstrează un echilibru fabulos între personal și universal, subiectiv și obiectiv – se vede când pe sine, când lumea, din interior și în afară. O cunoști mai bine pe Ioana după carte, dar parcă ai o altă perspectivă și asupra lumii.
Eseurile sunt despre relații de familie abuzive și abuzuri sexuale, reconstruirea relației cu un părinte, pierderea identității în relații, sentimentul de dezrădăcinare după pierderea familiei și a tuturor rudelor, căutarea originilor, locul prieteniei și ce înseamnă menținerea acestor tip de relații pe termen lung, viața de jurnalist și ce rămâne din noi când dezbrăcăm haina locului de muncă.
Totul se așază, baby
Primul eseu, Vorbesc. Ca să nu știu doar eu, este indiscutabil cel mai greu de citit. Dar este foarte, foarte important să fie citit primul. Pare că fixează și reglează decorul întregii cărți. Desenează în linii mari și trage contururi, ca apoi să vină celelalte povești și să adauge culori, oameni și să potrivească detalii. La final obținem o hartă completă a Ioanei Burtea, cu toate drumurile descoperite de ea, toți munții pe care i-a urcat și câmpiile întinse și verzi pe care s-a putut odihni.
Măturisesc că, deși cred că puterea cărții stă în acest prim eseu, eu sunt absolut vrăjită de Totul se așază, baby. Este eseul meu de suflet. Poate una dintre cele mai sincere și complete povești de atașament pe care le-am citit vreodată și singura poveste fără happy end care nu mă întristează, ci mă face să înțeleg că nu putem păstra totul pentru totdeauna.
Doi oameni încearcă, aproape un deceniu, să facă o relație să funcționeze. Eșuează. Ce spune asta despre ei și despre iubire?
Las aici și lista eseurilor, împreună cu un link pentru cele deja publicate în revista DoR.|
- Vorbesc. Ca să nu știu doar eu
- Mergem înainte
- Ultima moștenitoare
- Totul se așază, baby
- Aici stopăm artistic
- Cel mai bun produs
În încheiere
Nu spun des asta, dar uite că Ioanei îi sunt recunoscătoare pentru fiecare eseu pe care l-a scris. Fiecare cuvânt care a ajuns la mine și m-a convins să caut mai mult, să sap mai adânc ca să îmi aflu propriile adevăruri, și poate, să am curajul să îmi spun povestea mai departe. Lumea este dezordonată, un dezastru, teribilă uneori, dar în interior, putem face să ne fie (măcar) puțin mai cald și mai multă lumină. Ioanei îi doresc să îi fie bine, iar aici stopăm artistic.❤️
Era un respect de sine pe care-l căutam de mult timp […] Mă gândeam ce tare ar fi să mă simt cândva atât de confortabilă în propria piele. Chiar dacă nu ar fi nimic de admirat la mine.
Femei bătute, copii bătuți, părinți cu vicii. Foarte puțini dintre prietenii mei nu și-au luat-o de câteva ori când erau neascultători sau când părinții lor aveau zile proaste. “Familia e în sine violentă”, scrie Elena Ferrante, una dintre scriitoarele mele preferate, “tot ce se întemeiază pe legături de sânge e așa, adică legături nealese, legături care impun responsabilitatea celuilalt, chiar dacă n-a existat niciodată un moment în care am decis să ne-o asumăm”.
P.S: Nu uitați ca la următoarea comandă să puneți în coș și un autor român.
