Te-ai gândit vreodată că am fost doar niște fanatici în slujba unora care au vrut doar să pună mâna pe putere? Cât de banal, nu? Câtă tevatură, doar pentru asta. Să răscolești o lume-ntreagă, să o întorci cu fundul în sus doar ca să pui mâna pe putere și s-o ții în gheare doar pentru tine, folosindu-te de credința noastră prostească în Revoluție.
Doamne, ce roman! După ce am citit Sfârșitul lumii e un tren, am înțeles că eu nu mai caut romanele Danielei Rațiu pentru plăcerea poveștii sau a personajelor, ci vin spre ele pentru a-mi regla un fel de deficit de informații. Nu vreau să spun că istoria ne-a fost ascunsă, falsificată sau redusă la câteva clișee, ci că poate este un fel de sindrom post-traumatic faptul că evităm să analizăm în profunzime ceea ce s-a întâmplat în perioada comunistă. Regret că singura asociere cu care am reușit să rămân în urma a mai bine de doisprezece ani de școală, este aceea între comunism și Ceaușescu.
Dacă în alte romane comunismul reprezenta doar fundalul pe care se desfășurau alte povești, aici el este în rolul principal, iar subiectul este unul uriaș. Cine a fost Ana Pauker? Ce reprezintă Malmaison? Cine au fost Marcel Pauker, Miron Constantinescu, Vasile Luca și Lucrețiu Pătrășcanu? Cine era Mihail Sadoveanu dincolo de masca autorului? Câți oameni a omorât Stalin? Câți oameni a ucis Gheorghe Gheorghiu Dej? Ce este Marea Teroare și de ce în timpul ei au fost împușcați 1,005,000 de oameni? Recunosc, cu rușine, că din timpul școlii am rămas cu ideea fixă și simplificată că Hitler a început prigoana evreilor, fără să știu că antisemitismul și pogromurile existau și în alte părți ale Europei: deportări, excluderi din școli și slujbe, la care se adaugă întreținerea unui climat de ură care a fost exploatat regimurile totalitare. Stalin nu a avut o politică de exterminare precum Hitler, dar a instituit un antisemitism de stat, sub pretext politic și ideologic.
Cârlige de metal înfipte în pereți. Lanțuri. Cuțite și vergele metalice. Topor. Un prosop murdar de sânge. Fereastra acoperită cu pânză neagră, culoarea păturii deșirată din celulă. Cârligele, a auzit de ele. Râsul lui Dej povestind despre metodele preluate din URSS pentru zdrobirea voinței omului. Voința Anei Pauker. Le-a spus nu faceți colectivizare forțată să speriați țăranii și a plecat apoi la Soci să se opereze de cancer, atunci au dat năvală tovarășii lui Dej și au băgat teroarea în țărani. Colectivizare forțată cu gloanțe, cu ciocane, cei care se opuneau erau atârnați în cârlige de măcelărie și lăsați să li se scurgă tot sângele, picătură cu picătură. Spânzurați în fața caselor, lăsați în bătaia vântului (…) Dezumanizare.
Cine a fost Ana Pauker?
Ana Pauker, de origine evreică, este o figură centrală a comunismului românesc, membră a conducerii Partidului Comunist Român și ministru de externe între 1947 și 1952. Era cunoscută pentru loialitatea ei față de Moscova și pentru aplicarea cu severitate a politicilor staliniste în România, influențând profund mecanismele de putere și represiune. Unii istorici o descriu ca fiind Stalin în fustă, subliniind atât autoritatea ei extremă, cât și legătura strânsă cu ideologia sovietică.
În anul 1953 este arestată și acuzată de deviaționism și de loialitate excesivă față de Moscova. Arestarea ei a fost mai degrabă simbolică, un gest al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej de a-și consolida puterea în partid. Totuși, torturile la care a fost supusă au fost cât se poate de reale.
Dacă veți citi cartea este imposibil să nu vă întrebați: de ce nu știam mai multe despre femeia asta? De ce am senzația că istoria a încercat să o arunce în afara granițelor ei? Ea este personajul principal în romanul Danielei Rațiu, în timp ce Stalin și Gheorghe Gheorghiu Dej sunt mai degrabă două prezențe omniprezente care plutesc deasupra narațiunii, influențând tot ce se întâmplă în jurul Anei, arătând cum se instaurează frica și puterea.
Este Ana Pauker o alegere riscantă?
Cred că autoarea și-a asumat un mare risc nu neapărat prin alegerea personajului, cât a modului în care a ales să o pună în lumina reflectoarelor. Mai întâi avem imaginea femeii arestate și anchetate. Torturată. Ulterior prizonieră în propria casă. Frică. Frică. Frică. Soția rămasă văduvă, după ce propriul soț, Marcel Pauker a fost asasinat.
Aceeași femeie trăiește sub permanentă supraveghere, împreună cu familia sa. Sub masca puterii apar fisurile bătrâneții. Este bolnavă de cancer. Se gândește la copiii ei. Zâmbește când își vede fiica. Ființa ei a fost zdrobită.
Nu-i așa că se conturează în mintea noastră un profil de victimă? Am văzut chiar și o părere conform căreia autoarea o tratează pe Ana Pauker ca pe o victimă. Din punctul meu de vedere, surpriza vine fix în momentul în care lumina începe să se schimbe și vedem că Ana Pauker a fost, la rândul ei, un promotor al fricii și al represiunii. Romanul Danielei Rațiu arată complexitatea și ambiguitatea morală a oamenilor: victima a fost un mesager al răului, prin rolul pe care l-a jucat în mecanismele de putere și teroare. Această schimbare de lumină nu trebuie sub nicio formă ratată.
Repetă. Repetă. Repetă. Dacă Dostoievski are totuși dreptate? A pus și ea mâna pe armă, prin alții, și a apăsat pe trăgaci. În frunte, în cap, în ceafă. Șiruri de morți are fiecare.
Ana Pauker a fost promotor al politicilor staliniste în România, cu rol activ în consolidarea controlului partidului. A sprijinit represiunea și supravegherea membrilor partidului și a societății civile, fiind implicată în persecutarea celor considerați deviaționiști sau suspecți. A avut loialitate față de Moscova, ceea ce a dus la implementarea unor decizii dure dictate de către URSS. A pus partidul mai presus de propriii copii. Dacă am înțeles bine din carte, Ana Pauker a fost cu adevărat convinsă de ideologia comunistă. Credea în Revoluție, iar loialitatea ei față de Moscova nu se datora unei dorințe pentru putere, ci unor convingeri ideologice reale. Credea sincer în transformarea societății. Ceea ce cred că arată Daniela Rațiu prin alegerea personajului, este că orbirea ideologică nu șterge responsabilitatea morală a fiecăruia pentru propriile acțiuni. Că în spatele celor mai bune intenții se pot ascunde monștrii, iar pentru răul concret, făcut în numele unui bine abstract, va trebui întotdeauna plătit.
Repetă. Repetă. Repetă. Revoluția este himera. Revoluția e un cadavru. Marea Deziluzie. (…) Tot ceea ce a fost vreodată proiect grandios, dar și anarhic necesar e doar haos, nu Revoluție.
Idei obsesive
Sunt câteva lucruri care parcă mi-au săpat în minte în timpul și în urma lecturii romanului. Mașinăria sovietică era de o răutate pură. Presupușii trădători nu erau omorâți până nu își recunoșteau greșelile pe care nu le-au făcut. Erau torturați, zdrobiți și înfrânți. Cu naivitate poate, m-aș aștepta ca și celui mai rău om, odată condamnat la moarte, să i se permită o ultimă fărâmă de bine, echivalentul ultimei dorințe. Oamenilor condamnați la moarte în urma proceselor fabricate de regimul stalinist nu li se permitea să vadă cerul în ultimele clipe. Erau uciși în subsoluri reci și umede. Adevărații credincioși în cauza Revoluției, puneau partidul mai presus de propriii copii, uitați într-un fel de cămine în care grija principală era să li se insufle valorile comuniste. În 1935, în URSS, prin decret sovietic, s-a instituit că până și copiii începând de la vârsta de 12 ani, erau pasibili de orice pedeapsă, chiar și de pedeapsa capitală.
Comuniștii sunt o specie mutantă cu viață scurtă. O specie canibală. Au preluat puterea totală, devenind pradă unii pentru alții, se devorează între ei cu o ferocitate sălbatică și haotică. Viața este pe muchie de cuțit.
Cum se citește romanul?
Aș vrea să vă spun că lectura este una ușoară. Că povestea curge și nici nu îți dai seama când este gata romanul. Nu este cazul. Romanul nu se citește neapărat ușor, poate și pentru că munca de documentare care stă în spatele lui este una imensă. Apar multe nume și detalii care te fac să vrei să cauți, să sapi, să aflii. Cine a citit alte romane scrise de Daniela Rațiu probabil nu va fi surprins să întâlnească și aici propoziții scurte, repetiții obsesive și reproduceri de sunete ce creează o atmosferă tensionată.
Să nu își piardă mințile de frică. Să nu își piardă mințile. Să nu își piardă mințile. Știe ce va urma. Trebuie să își păstreze mințile. Să își păstreze mințile. Să-își-pă-stre-ze-min-ți-le. Să își păstreze calmul. Să nu tremure în fața lui. Să nu plece privirea (…) Calmul ei de oțel. Ana Pauker este de oțel. Ana Pauker este de oțel. A-na-Pau-ker-e-ste-de-o-țel.
Inima se rupe în două și îmbolnăvește carnea. Inima se rupe în două și îmbolnăvește carnea. Inima se rupe în două și îmbolnăvește carnea.
Spuneam mai mult în serios decât în glumă că mi-o imaginez pe Daniela Rațiu cu un dicționar al cuvintelor grele, citindu-le și integrându-le pe toate în textul ei. Las și un exemplu: într-o jumătate de pagină se găsesc următoarele cuvinte – descărnate, trântite, gândac, izbit, hurducătura, sfori, metal împletit, muget de fiară, scrâșnetul, vibrația, zgomotul cuștii, mirosul vaselinei, câlții de praf, monstru, sporii de mucegai, măruntaiele, hăul negru, burdihanul. Nu știu dacă are sens și pentru alți cititori ai romanului, dar eu am simțit că scrisul autoarei este vâscos și dens. Multe paragrafe sunt cu adevărat dezgustătoare – îmi pare rău că folosesc acest cuvânt, dar credeți-mă că în contextul lucrurilor povestite, el este un adevărat compliment!
În loc de încheiere
Înainte să citesc romanul Frica nu m-am întrebat niciodată cum am reușit să devenim victimele URSS, pe ce s-a bazat regimul comunist și cum s-a instaurat. Ce a exploatat regimul totalitar din firea și mintea oamenilor pentru a se impune și a-i transforma în călăi și victime? Citiți acest roman ca să înțelegeți mai bine. Citiți acest roman ca să vedeți că ceea ce trăim acum în Europa nu este deloc nou. Citiți ca să vedeți că nu există nimic mai rău decât pierderea libertății, iar frica poate să nască și să întrețină cel mai bine această pierdere. Îmi doresc să trăim fără frică.
P.S: Nu uitați ca la următoarea comandă să puneți în coș și un autor român.
Romanul Frica a apărut în anul 2025 la editura Cartier.
