Din biblioteca pe care o împărțea cu Rosa, a scos cartea groasă a lui Tolstoi, din care omenirea oricum nu învățase nimic, pentru că oamenii care îi citesc pe clasici sunt suficient de inteligenți încât să înțeleagă lipsa de sens a războiului și fără descrierea cruzimii acestuia, iar cei care ar trebui să învețe din asta n-o să deschidă niciodată vreo carte înțeleaptă.
La începutul anului terminam de citit Printre tonuri cenușii (Ruta Sepetys) – despre care am scris aici – și spuneam că o să iau o pauză de la cărți cu și despre cel de-al Doilea Război Mondial. Pur și simplu ajunsesem la un fel de saturație emoțională; nu mai puteam interioriza poveștile fără să mă afecteze, prin urmare le citeam mecanic, lucru care mă umplea de vinovăție și mă întrebam care mai este sensul. M-am ținut de cuvânt aproape un an și uite-mă astăzi citind Hana cu toată puterea, dar mai ales cu un soi de răzvrătire și compasiune pentru oamenii de atunci, oamenii care vor veni, dar mai ales pentru noi, oamenii de acum.
De ce mi-a plăcut această carte?
Pentru că mi-a amintit de tot ce este mai rău în noi. Mi-a amintit că putem confunda cu ușurință puterea de adaptare cu dezumanizarea și că este întotdeauna mai ușor să întoarcem capul. Mi-am amintit cât de mult contează pentru fiecare dintre noi să ne găsim scuze, fiind suficient de josnici încât să întoarcem toată ranchiuna împotriva victimelor, doar pentru a nu ajunge să ne urâm pe noi înșine. Mi-am amintit că luăm totul de-a gata: binele, libertatea, liniștea și respectul. Mi-am amintit că am avut privilegiul să mă nasc într-un colț al lumii în care să am timp să gândesc și să caut răspunsuri. Acest roman mi-a amintit că nu am fi cu nimic mai buni astăzi.
Deci despre ce este Hana?
Autoarea mi-a lăsat impresia că nu a vrut să scrie neapărat o carte despre Holocaust, ci mai degrabă o istorie a orașului Meziříčí din Cehia.
Tragedia colectivă, soarta cumplită a evreilor, lașitatea celor care au preferat să întoarcă privirea, dar și culpabilitatea supraviețuitorilor, durerea transgenerațională și infinita tristețe – toate se reflectă în poveștile a două personaje: Hana și Mira.
Oamenilor nu le plăcea să fie martorii umilirii continue a cunoscuților cu care locuiseră pe aceeași stradă ani întregi, cu care lucraseră în aceeași fabrică și în magazinele cărora își făcuseră până nu demult cumpărăturile. Acum nu mai era permis nici să saluți evreii, darămite să te oprești să schimbi câteva cuvinte cu ei.
Romanul începe cu Mira. După exact nouă ani de la terminarea celui de-Al Doilea Război Mondial, Mira împlinește nouă ani. La exact nouă ani, fetița supraviețuiește unei epidemii de febră tifoidă pentru simplul fapt că este un copil neascultător care nu a mai primit desert la cină. În schimb, își pierde părinții și frații. Singura rudă rămasă în viață este mătușa Hana, o femeie care văzută prin ochii fetiței poate părea antipatică, ba chiar ușor dezagreabilă. Aflăm pe rând povestea Mirei, urmată de înfiorătoarea poveste a Hanei. Hana trece prin fața cititorului mai întâi ca o copilă, o tânără fermecătoare și o femeie zdrobită de o lume în care un om dezechilibrat hotărăște că un întreg popor nu mai are dreptul la viață.
În linii mari, aceasta este povestea pe care o veți întâlni în roman. Despre cum este scrisă cartea, nu am ce să spun. Romanul este încărcat de scene pline de emoție, iar autoarea dozează perfect suspansul și dezvăluirile.
Vă recomand să citiți Hana doar dacă o puteți face cu inima deschisă, pentru că, așa cum autoarea spune într-unul dintre interviurile sale (pe care îl puteți citi aici), viața nu e mereu fericită.
