Mi-e dor de pământ când sunt pe valuri în aceeași măsură în care îmi lipsește marea atunci când sunt în siguranță. Dar care este definiția siguranței? Patru pereți în jurul nostru? Pământul ferm sub picioare? Dorul de ducă este echivalentul dorului de viață și facem toate acestea pentru că, pur și simplu, atunci simțim că trăim.
Dacă ar fi să vorbesc despre un cusur pe care îl am în calitate de cititor, n-aș sta pe gânduri și aș spune că sunt mereu în căutarea poveștii de iubire – chiar dacă iubirea nu reprezintă tema centrală a cărții. Am o fixație spre a încerca, în mod involuntar, să intuiesc între care personaje se vor naște sentimente, chiar dacă subiectul principal al romanului merge într-o altă direcție. Într-un fel, am dreptate; nu cred că am citit vreo carte în care să nu fie vorba și despre iubire. Printre multe alte emoții, se infiltrează și ea, ca un fir roșu care se împletește și se agață.
Unde e iubirea?
Poate părea ciudat că încep vorbind despre iubire, o recenzie despre un roman sub al cărui titlu scrie roman de aventuri marine, dar vreau să spun că Mugur Ioniță s-a jucat puțin cu mine. Mai întâi am crezut că este vorba despre iubirea dintr-o prietenie (în acest caz dintre doi frați), apoi iubirea pentru o pasiune, navigația. După aceea apare și un personaj feminin care trezește emoții noi în eroul cărții. Exact când am crezut că am găsit povestea, atenția mi-a fost rapid furată de sentimentele puternice pentru mare. De abia la sfârșit am înțeles că este, de fapt, vorba despre o iubire pentru viață, una liniștită, așezată și fără artificii – un fel de pledoarie subtilă pentru frumusețea normalității și pentru capacitatea de a ne muta centrul atenției și plăcerii spre altceva, ceea ce e reconfortant și liniștitor. Și până la urmă, poate asta ar trebui să apreciem la viață, că iubirea poate fi (re)creată și găsită în infinite moduri și forme.
Care sunt personajele?
Pe scurt, doi frați din Timișoara se hotărâsc să închirieze un velier și să plece în prima lor aventură pe mare, printre insulele și porturile Adriaticii. Pesonajele sunt cât se poate de umane. Nu vă imaginați doi bărbați care provin dintr-o familie pretențioasă care își petrecea vacanțele pe mare, ci doi tipi normali, naturali, care în prima zi au făcut cel puțin o sută de fotografii pe care să le posteze pe Instagram. Tot ei au plecat cu borcane de zacuscă printre provizii și și-au cumpărat haine frumoase, în defavoarea practicului.
Celor doi frați li se alătură pe parcursul călătoriei, Ana, o femeie care ar putea strica echilibrul perfect dintre cei doi bărbați.
De la plecarea din marină, în două ore am făcut cel puțin o sută de fotografii și douăzeci de clipuri, aproape că n-am văzut marea și peisajele decât prin obiectivul camerei telefonului.
Facem o pauză pentru a spune că, la nivel de personaje, n-am simțit-o pe Ana ca fiind o femeie atât de interesantă sau atipică – așa cum o vede protagonistul romanului. Dacă mă întrebați pe mine, cred că era el prea prins în vraja ei. Totuși, mi-a plăcut mult modul în care scriitorul a balansat dinamica dintre personaje. Relațiile se simt autentice, cu tensiuni firești și momente de apropiere.
Care este povestea?
La nivel de acțiune, povestea este despre cum poți naviga până în mijlocul mării, fără să scapi de corupție și violență în cele mai pure forme, așa cum spune chiar autorul. Există treceri la fel de abrupte de la bine la rău (și invers), precum tranziția de la soare la furtună pe mare. Personajele pornesc în această aventură cu mult optimism, făcând multe gafe pe care le privesc cu umor. Pe parcurs își fac apariția un primar corupt, maneliști locali, mafia albaneză, urmăriri, violențe, răpiri și împușcături. Nu știu dacă v-am spus că romanul are sub 200 de pagini, deci de plictiseală în timpul lecturii, clar nu poate fi vorba.
Îmi revin treptat. Am trăit cu speranța că pe mare voi fi departe de problemele lumii, dar, iată, corupția și violența în cele mai pure forme, vin după mine.
Dacă ar fi să discutăm despre punctele forte ale romanului
Mi-a plăcut că scrierea autorului este limpede și organizată. Deși sunt o mare admiratoare a romanelor cu un limbaj poetic (vezi iubirea pentru Sindromul picioarelor neliniștite de aici), pot aprecia scrisul clar în romanele a căror acțiune nu are nevoie de stil liric sau limbaj metaforic. Cred că, acesta este și avantajul romanului; modul în care este scris face ca situații relativ greu de crezut, să devină credibile, prin realitatea limbajului. Odiseea adriatică este un roman foarte echilibrat.
Un alt lucru pe care l-am remarcat la Mugur Ioniță este că nu insistă foarte tare pe a descrie latura morală a personajelor. El își ia personajele și le pune mai întâi în situații banale, apoi în situații-limită, lăsând acțiunile acestora să vorbească despre ele. Și da, cred că e o modalitate foarte ingenioasă și bună de a-și lăsa personajele să se descrie singure, fără să fie nevoie de vocea naratorului. Sunt curioasă dacă aceasta este o tehnică pe care o aplică în general scriitorul. Altfel spus, îmi doresc să citesc și Scrie-mi!.
Cum rezistă marinarii de cursă lungă luni de zile pe vas fără un copac, fără a păși desculți pe iarbă din când în când? Simt nevoia să alerg, să pedalez, să urc un munte (…) Vreau să aud ciripitul mierlelor și al ciocârliilor, vreau un bocănit de ciocănitoare, nu doar strigătele disperate ale pescărușilor. Mi-am luat doza de balans cu vârf și îndesat, acum vreau să simt o potecă sub picioare, vreau stabilitate.
Ce mi-a plăcut cel mai mult
De abia spre finalul cărții am înțeles că m-am lăsat furată de acțiune, deși printre rânduri, mesajul transmis este unul mult mai puternic. Da, nu scăpăm nicăieri de corupție și violență, dar nu scăpăm nici de frumos și de iubire. Este vorba despre multe căutări în acest roman, despre ce înseamnă siguranța și despre cum ajungem să ne dorim mereu ceea ce ne lipsește.
Ana se împleticește pe scări cu arma de lemn masiv în mână, apoi, hotărâtă, îl lovește cu putere peste degete. Jetmir icnește, dar nu dă drumul la barcă. Ceilalți doi mai au câțiva metri, dar din nou vine refluxul de după cel de-al treilea val și ne îndepărtăm de stânci. Înaintarea este foarte lentă, dar sesizabilă.
Recunosc că nu am simțit o legătură puternică cu niciunul dintre personaje, dar spre finalul cărții mi-am dat seama cât de dragi mi-au rămas cei doi frați. Mi-a fost drag să îi văd în relațiile cu părinții. Mi-au plăcut pentru că erau stângaci, vulnerabili și fragili uneori, chiar dacă se simțea că au fost crescuți într-o societate în care bărbaților nu li se permite să plângă. A fost interesantă și relația lor cu Ana. Deși la început au fost sceptici în privința unei femei pe barcă, un fel de noi nu ne jucăm cu fete pentru că se supără și plâng, interacțiunea dintre ei și Ana a fost cât se poate de naturală și, contrar așteptărilor mele, au privit-o ca pe un egal (așa cum ar fi și normal). A fost foarte drăguț.
În loc de concluzie
Închei prin a-l parafraza pe unul dintre personaje: “Literatura te salvează de urâțeniile realității” – ah, Eliade, câtă dreptate ai! Rămân cu un singur regret după această carte: parcă mi-ar fi plăcut să o citesc vara, la mare.
“Literatura te salvează de urâțeniile realității” – ah, Eliade, câtă dreptate ai!
P.S: Nu uitați ca la următoarea comandă să puneți în coș și un autor român.
