Adultul de azi încearcă să ignore copilul de atunci și, până la urmă, ajung o ființă cu mai multe capete: unul care se teme și se ascunde, altul care vrea să muște și să se apere, un al treilea care își dorește o îmbrățișare ca între surori iubitoare, un al patrulea care încearcă să zâmbească grațios în public. Nici nu-i de mirare că-mi vine și să țip, și să plâng.
Alte vremuri, Pe cine iubești mai mult?
De obicei evit să citesc proză scurtă pentru că nu simt că am suficient timp să mă atașez de personaje. Povestirile Mihaelei au făcut exact opusul; deși sunt scurte și scrise cu o precizie ireproșabilă, aproape obsesivă (niciun cuvânt în plus și niciun cuvânt în minus), acestea mi-au creat spațiul perfect nu numai să mă atașez de personaje, ci să (re)trăiesc cu ele toate momentele mici din care este compusă o viață.
Dacă ai primit cel puțin o dată în copilărie întrebarea Pe cine iubești mai mult?, atunci probabil cunoști labirintul emoțional în care aceasta te aruncă. O întrebare nostimă, rostită cu ușurință pentru amuzamentul adulților, rezonează puternic într-un univers fragil ce nu cunoaște încă drama alegerilor chinuitoare. Exact acesta este punctul în care Mihaela Buruiană intervine, descompunând acest univers fragil în fragmente, episoade definitorii și imagini, pe care le transformă ulterior în cuvinte.
Cartea este o colecție de povestiri, iar personajele sunt urmărite din copilărie (sfârșitul anilor ’80), până la maturitate, atunci când fiecare ajunge să trăiască cu povara propriilor alegeri sau renunțări. Jocul între vârste, ruralul idilic și urbanul neclar, ingenuitatea și melancolia, dramele maturității și bucuriile naive ale copilăriei, lasă cititorul să se recunoască în cel puțin una dintre situațiile povestite, devenind dintr-o dată personajul central din poveștile Mihaelei. Mai mult decât atât, Onuța, Lenuș, Cami, Liliana, Andra, Alex, Anuța sau Ștefana sunt personaje atât de credibile, încât nu ai cum să nu le asemeni cu cineva cunoscut. Confuzia adolescenței post-comuniste, tricourile cu Metallica, birourile corporatiste, relațiile tensionate, întâlnirile eșuate, comentariile de pe Facebook și teama de a scrie pe un grup de WhatsApp – toate sunt doar câteva dintre lucrurile pe care le scoți chiar și involuntar dintre paginile cărții și le găsești corespondent în realitatea imediată.
Prima parte a cărții, concentrată în principal asupra copilăriei, este, fără îndoială, cea mai apropiată de sufletul meu. Pentru mine copilăria rămâne perioada în care simțim și trăim cel mai sincer și mai intens, fără ascunzișuri și fără filtre sau bariere. Toate aceste trăiri sunt atât de puternice, încât ajung să dicteze viețile viitorilor adulți, care învață să trăiască în funcție de fundamentul emoțional clădit în copilărie. Pe parcursul cărții, am simțit că adulții sunt puși în fața copiilor din trecut, motivându-li-se astfel diferite acțiuni și comportamente, uneori cu regret, iar alteori cu împăcarea faptului că atât s-a putut clădi pe o fundație mult prea firavă.
Per total, mi-a plăcut mult această carte și m-a făcut să mă gândesc la modul în care fiecare dintre noi avem propria narațiune, chiar dacă de multe ori scriem pagini pe care nu ne dorim să le mai recitim vreodată. Într-un final, suntem o hartă de alegeri, iar Mihaela Buruiană a scris o carte pornind de la una dintre cele mai chinuitoare dintre ele: tu pe cine iubești mai mult?
Lumea continua să existe și își vedea veselă de ale sale, indiferentă la micro-universul care se năruia între cei patru pereți cu gresie pe jos și o baie minusculă în colț.
Orizont, Pe cine iubești mai mult?
