I judge books by their covers #asasunteu
Cartea pornește de la o idee care mie nu încetează să îmi placă: adulți disfuncționali, relații toxice și măsura în care toate acestea sunt rezultatul unor copilării nefericite. Este prezentată povestea Alexei, o femeie care pe cât de bine se descurcă în plan profesional, pe atât de puțin reușește să stabilească relații sănătoase cu oamenii din jurul ei.
Antonella trage un semnal de alarmă; ea vorbește despre împăcarea cu un sine neacceptat și neînțeles de alții și o spune cu o voce puternică. Nu (se) plânge și nu încearcă să îți fure o lacrimă. În spatele ei nu cântă viori si nici nu se prezintă ca fiind o victimă.
Cred în faptul că dacă citești constant, modul în care îți alegi cărțile nu este deloc întâmplător. O să ajungi să alegi de fiecare dată cărțile de care ai nevoie în acel moment din viața ta. Când am citit Micuțele doamne, în schimb, mi-am dat seama că nu citesc această carte pentru mine de azi, ci pentru mine din trecut.
Am cumpărat Tăierea fecioarelor anul acesta pentru că îmi doream să mai descopăr încă un autor român. Am fost influențată și de faptul că Tatiana Țîbuleac este deja pe lista autorilor mei preferați, iar o parte din mine era deja convinsă că și Tatiana Niculescu o să îmi placă. Și nu m-am înșelat.
Sunt puține lucruri care mă entuziasmează mai mult decât așteptarea unei cărți. Sanatoriul a reușit să îmi creeze mari așteptări; nu atât cartea în sine sau autoarea, cât mai ales toate pozele din online. De obicei cărțile din colecția ARMADA nu m-au dezămăgit, așa că, iată încă un argument în favoarea marii așteptări.
Cred că este greu să îți placă Fata care citea în metrou, dacă nu iubești cărțile în general; și aici nu mă refer doar la a le citi, ci la a iubi să le vezi, să le ai în preajmă, să știi că dacă ai o carte la îndemână ești mai puțin singur. În al doilea rând, este o carte despre cărți. Cum ar putea un cititor să nu îndrăgească așa ceva?
Dacă aș putea să transmit un singur mesaj acestei cărți i-aș spune “nu e vina ta, problema e la mine”. Dacă am citit deja trei cărți scrise de Camelia Cavadia, s-ar putea spune că sunt într-o mare măsură un fan al cărților ei. Cred că sunt totuși mai degrabă un fan al Cameliei Cavadia și o să explic de ce.
Am citit cartea fără prea multe pauze. Eu asociez cartea cu un răspuns la constatarea oamenilor că după mult timp petrecut într-o relație oamenii ajung să semene. Dacă la început există o linie clară între ea și el, de-a lungul timpului aceasta se estompează și nu mai știm unde se termină unul și unde începe celălalt.
În ceea ce privește această carte sunt câteva lucruri care mi-au plăcut suficient de mult cât să merite să scriu despre ele. În primul rând mi-a plăcut titlul. În al doilea rând, mi-a plăcut schimbarea de perspectivă.
Deși am fost sceptică din nou când mi-am dat seama că subiectul cărții este femeia părăsită de soț pentru o femeie mai tânără (nu am crezut că voi rezona cu acest subiect într-un mod prea profund), am terminat prin a o descrie într-un singur cuvânt: intensă.