Tocmai aici, acasă, ar trebui să nu mai joace niciun rol, să fie ea, dar cine mai e ea zilele astea? Îi e mai greu când nu se-ntâmplă nimic, nu știe în ce rol să mai intre, mama, fiica, iubita?, când nimeni nu are nevoie imediată de ea, timpul pare suspendat.
P. 55
Pe Maria Orban am cunoscut-o prin intermediul oamenilor mari despre care am scris aici. Deși primul roman mi-a plăcut mult, nu mă gândeam că autoarea va reveni cu o carte și mai bună; atât de bună încât m-a lăsat încurcată, ca un ghem de gânduri și emoții, având nevoie de două săptămâni ca să ma adun și să scriu câteva cuvinte despre ea.
Trei generații de femei își găsesc loc în mai puțin de o sută de pagini: mama Elenei, Elena (Leia) și fiica ei, Ioana. Cele două realități (exterioară și interioară) sunt prezentate din perspectiva Elenei, liantul celorlalte două generații și singura dintre cele trei care este deopotrivă fiică și mamă. Pe parcursul romanului accentul este pus mai puțin pe acțiune și mai mult pe trăiri, pornind de la câteva întrebări chinuitoare: cum trebuie să iubească o mamă? care este datoria unei fiice? ce poți alege în viață și ce a fost deja ales de alții pentru tine?
Nu este o carte ușoară, pentru că abordează subiecte incomode; intimitate încălcată, traume care erodează până te lasă gol, boală, singurătate, temeri, datorii morale, furie și judecata propriei mame.
Nu spun asta foarte des, dar Toată dragostea dintr-o fotografie arsă este o carte pe care am citit-o cu ochii în lacrimi. Nu știu ce a reușit să atingă în mine, dar este o carte atât de frumoasă în tristețea ei, încât devine apăsătoare. Devine apăsătoare pentru că trezește în tine toate anxietățile pe care încerci de multe ori să le îngropi. Toată furia confruntărilor ce nu au avut loc, iar acum mocnesc în tine. Teama pentru un viitor de care nu te poți eschiva. Dar mai ales, realitatea faptului că suferința este una colectivă – deși simțim că suntem izolați, traumele generaționale sunt comune. Sunt puțini cei care reușesc să închidă un cerc și probabil și mai puțini cei care reușesc să nu deschidă un altul. Și până la urmă, cum să reușesc să fiu eu, atunci când trăiesc atât de multe generații în mine?
În altă ordine de idei, nu pot să cred cu câtă naturalețe a scris Maria Orban! Foarte multă umanitate printre rânduri, un stil ușor poetic, cu imagini puternice și un limbaj accesibil. Nu știu dacă există un nume pentru acest stil, dar am eu ceva ce mă face să îl îndrăgesc și să cred că până la urmă, aici stă puterea cuvintelor și talentul unui scriitor; în capacitatea de a vorbi pe măsura emoțiilor cititorului – eu am simțit că Maria Orban a scris o carte cu gândul la mine.
În concluzie, romanul Mariei nu cred că își propune să ofere alinare, ci mai degrabă să ne determine să ne plimbăm puțin prin noi înșine și să ne facem un fel de hartă interioară, cu ștersături, drumuri lipsă și căi ce poate nu duc nicăieri – o hartă pe care să o folosim atunci când nu ne mai înțelegem și tot ceea ce reușim să mai simțim este gol și frică.
P.S: Am lăsat aici doar un citat, dar cartea este plină de stickere colorate.
