Celor ce dimineața tristețea le dă
târcoale fără niciun motiv.
Celor ce-așteaptă apocalipsa.
Celor puțini dintre cei mulți.
Celor pe fugă.
Pentru mine romanele lui Cosmin Perța au un efect cel puțin bizar: mă simt copleșită de universul lor, nimic nu pare să (ne) salveze, nimic fundamental nu se schimbă, totul e în zadar și pare că se va alege praful de toate. Și totuși, la finalul lor, am un sentiment eliberator: povara sensului îmi cade de pe umeri, iar inutilitatea devine pentru mine o formă de libertate. Asta am simțit atunci când am citit Ca să nu se aleagă praful de toate, despre care am scris aici, și tot asta am simțit acum că am citit noul său roman, Un loc îndepărtat numai al lor. Vorbesc astăzi despre el, pentru că este un roman care trebuie să fie citit și despre care e bine să rămână și scris.
Răul tolerat se întoarce împotriva ta. Asta era o regulă pe care o-nvățase de-a lungul anilor în meseria sa. Așa cum nu-ți lași dușmanii în viață ca să nu stai mereu cu ochii-n patru, răul sesizat și ignorat pentru că nu te atinge direct te va atinge până la urmă, pentru că se va extinde.
Cine sunt personajele?
Vorbesc direct despre personaje pentru că este un roman cu foarte multă acțiune și cu personaje despre care nu aș putea spune că sunt neapărat complexe, pentru că au un fel de naturalețe în trăiri care le face să pară foarte credibile și firești. Lucru pe care nu l-aș fi zis atunci când am citit descrierea de pe coperta a patra – recunosc că m-a speriat puțin ideea unui roman în care există patru personaje centrale, fiecare puternic și ieșit din comun: Adrian: corporatist, cu un creier atipic. Cristi: fost membru al mafiei siciliene, pensionar. Maria: casieră la supermarket, fiică de ministru corupt. Radu: profesor universitar de vârsta a doua, măcinat de sentimentul ratării.
Nu o să vă vorbesc despre firul poveștii, pentru că aș răpi din plăcerea lecturii; romanul este un puzzle foarte interesant care mie mi-a lăsat impresia că este foarte muncit și gândit. La început mi-am spus că nu există nicio șansă să se îmbine totul într-o poveste coerentă și măcar cât de cât credibilă. Uite, că mă mai și înșel. Bănuiesc că asta este magia pe care o fac scriitorii buni.
“Autoritatea” nu face decât să permită expresia furiei, a violenței și a cruzimii din interior. Decizia e a ta nu a “autorității”, puterea e a ta, nu a “autorității”, dezumanizarea e a ta, nu a “autorității”.
Dar despre ce este totuși acest roman?
Aici aș avea multe de spus, pentru că dincolo de poveste, o cadență alertă și o structură narativă elaborată (o să înțelegeți de ce spun asta de la primele capitole), m-am trezit marcând paragrafe întregi ca de recitit, lucru neașteptat într-un roman concentrat pe acțiune. Spus simplu, Cosmin Perța a pus în acest roman foarte multe păreri și gânduri – toate pertinente – și l-a dus în multe direcții, fără să piardă urma drumului principal care ne spune și ne arată că oamenii par să aleagă întotdeauna calea auto-distrugerii. Suntem fragili și plini de conflicte. Ne refugiem în noi și uităm să mai privim în afară. Privim afară și uităm de ceea ce este înăuntru. Nu ne găsim locul și nu știm unde să îl căutăm. Ne dăm totuși seama de momentul în care l-am avut și l-am pierdut.
Cât să fi trecut, o săptămână, trei? Nu știu. Știu doar că am încremenit aici și pietrificarea asta se intensifică pe zi ce trece, tot mai puternică, mai agresivă, mai neînduplecată. Știu doar că îmi vine să plâng de neputință.
Dacă ne uităm la universul din această carte, vom vedea că este foarte apropiat de realitatea noastră. Bine, pe lângă faptul că sunt evocate evenimente concrete, cum ar fi războiul din Ucraina. În roman, oamenii, prin comportamentele lor, cauzează o distrugere continuă, afectând echilibrul fragil al lumii. Pare că vor să ardă tot, pentru a ajunge la un fel de apocalipsă, care să curețe și să îi scape de propria auto-sabotare. Un fel de izbăvire prin haos, care să pună capăt unei istorii deja mult prea pline. Apocalipsa pe care o așteaptă în afară nu arată decât că în interior totul este și mai instabil.
Te iubesc, tată, dar tu ți-ai pierdut libertatea și probabil ți-ai pierdut și rațiunea de a fi om. Mi-ai spus că ai făcut-o pentru noi. Că ai luat de la stat, nu de la săraci. Săracii sunt statul, tată.
Ce mi-a plăcut cel mai mult
Mi-a plăcut că este vorba și despre salvare în acest roman. Despre speranță, căutarea sinelui și transformare. Niciun personaj nu este liniar și nu rămâne neschimbat. Adrian, Cristi, Maria și Radu se confruntă constant cu propriile dileme și schimbări interioare. Evoluează în moduri imprevizibile și, dacă mă întrebați pe mine, chiar dacă acțiunile lor par foarte îndreptate spre exterior, cred că ele arată mai degrabă luptele lor cu propriile temeri și dorințe. Chiar dacă recunosc că nu am empatizat cu niciun personaj, și nu pot spune că mi-au rămas dragi, am regăsit ceva din mine în fiecare dintre ele. Poate de aici și greutatea de a le plăcea. Mi-am văzut în ele propriile mele temeri.
Pentru el, dincolo de sexe, singurul mod în care o femeie era diferită de un bărbat era prin capacitatea ei reproductivă, de a da naștere. Și pentru a naște și a crește un copil era convins că nu docilitate îți trebuia, ci determinare, îndârjire, o formă de violență și sacrificiu de care niciun bărbat nu era în stare.
Și dacă tot spuneam mai sus că autorul a lăsat în acest roman foarte multe idei și păreri, pe multe le-am găsit și foarte interesante. Unele despre feminitate, altele despre ceea ce înseamnă răul și atitudinea pasivă în fața a ceea ce nu ne afectează, despre ceea ce înseamnă societatea și corupția și ușurința cu care ne eliberăm de responsabilitate atunci când putem da vina pe o autoritate aflată deasupra noastră. Mi-au plăcut și multe imagini create de autor: emoțiile calde și inima ca o pisică aruncată, nu le voi putea uita prea curând.
Nu am acordat niciodată atenție emoțiilor calde. Le-am găsit înșelățoare și capricioase.
Inima mea e o pisică aruncată de un copil sadic de pe o clădire abandonată.
Și dacă ar fi ceva ce nu m-a convins
Finalul este puțin cam mult pentru mine. O să spun simplu și subiectiv: nu este genul meu. Înțeleg totuși ideea din spatele lui și, binînțeles că el pălește ca dezavantaj în fața tuturor lucrurilor care mi-au plăcut la această carte.
În loc de concluzie
La câte lucruri am spus mai sus, știu că pare un roman de 600 de pagini, dar nu este așa. Bonus, este un roman destul de scurt, care se citește rapid. Acțiunea curge ușor și fiecare capitol te convinge să îl citești și pe următorul. Cosmin Perța dozează foarte bine acțiunea și știe când să pună punct și titlu unui nou capitol. Lucru pe care mi-aș dori să îl știm fiecare dintre noi, în general, în viață. De citit fără teamă acest roman, este greu să nu găsești ceva care să îți placă.
P.S: Nu uitați ca la următoarea comandă să puneți în coș și un autor român.
