Nu, nu, pur și simplu se săturaseră de văicăreala aia a mea, considerau irelevant ceea ce pentru mine era urgent, pe scurt, nu mă luau în serios. Poate că în momentul ăla s-a frânt ceva în corpul meu, poate că ar trebui să încadrez acolo sfârșitul copilăriei. Cert e că m-am simțit ca și cum aș fi fost un recipient pentru semințe care în mod insesizabil cădeau din mine printr-o crăpătură minusculă.
Viața mincinoasă a adulților
Relația mea cu Elena Ferrante este una complicată pentru că nu am reușit să îndrăgesc Prietena mea genială (Tetralogia Napolitană #1). În schimb, mi-au plăcut mult Iubire amară, Zilele abandonului și, mai nou, Viața mincinoasă a adulților despre care vreau să vă vorbesc astăzi.
Romanul este scris la persoana întâi, din perspectiva Giovannei și începe cu afirmația „Cu doi ani înainte să plece de acasă, tata i-a spus mamei că sunt foarte urâtă”. Mi se întâmplă rar să citesc cărți care să îmi atragă atât de mult atenția de la prima frază, și cred că numai autorii cu adevărat pricepuți reușesc să facă asta. Giovanna descoperă că adulții spun cu ușurință minciuni, tot universul maturității fiind alterat de falsitate, prejudecăți și amăgiri. Iar ceea ce face ca lucrurile să fie cu adevărat intolerabile este că viața mincinoasă a adulților începe cu cea a propriilor părinți.
Asistăm la o maturizare forțată a protagonistei, brutală chiar, pe parcursul căreia Giovanna pendulează între părinți și Vittoria, sora tatălui – cel care își neagă propriul neam, transformând-o pe Vittoria într-un mit și un monstru care ar putea amenința armonia familiei. Am fost la rândul meu fascinată de Vittoria, o femeie puternică, emoțională și impulsivă, vulgară și lipsită de delicatețe, dar de o fidelitate teribilă.
Pe scurt, vei întâlni în acest roman relații complicate între rude, conflicte între generații, familii disfuncționale, infidelitate, influența negativă a banilor, diferite tipuri de relații de prietenie și iubire, dar și afirmarea femininului într-o societate ce încă folosește ca borne valorile morale patriarhale.
Pentru cei care au citit Prietena mea genială, o să găsiți câteva dintre personaje extrem de asemănătoare: Giovanna este un fel de Elena Greco, iar tipul intelectualului, Roberto, este aproape imposibil să nu vă amintească de Nino Sarratore.
Ce mi-a plăcut mult la această carte este sinceritatea cu care este scrisă, fiind ușor aspră uneori, la fel ca universul descris („Eu nu învăț, rămân repetentă și sunt o curvă”). Mi-a plăcut că iubirea poate fi surprinsă printre rânduri ca un sentiment ce se confundă ușor cu prietenia, sexul sau chiar cu vulgaritatea („Mă simt urâtă, nu am un caracter bun și totuși aș vrea să fiu iubită”). Elena Ferrante a disecat ideea de relație ideală, punând adulterul în rolul uneia dintre cele mai mari minciuni pe care adulții și le pot spune. Pe lângă toate acestea, am apreciat că Giovanna trece atât printr-un proces de maturizare emoțională, cât și fizică, autoarea reușind să arate că cele două transformări nu sunt independente, ci răsucite, ca o împletitură de fire ce nu poate fi desfăcută.
Viața mincinoasă a adulților m-a făcut să mă întreb dacă nu cumva există o formulă magică prin care maturizarea să fie un proces armonios și o transformare naturală, în locul unui moment violent ce împarte totul în înainte și după. Cu ce am rămas eu după ce am citit această carte este că, poate, începutul maturității nu este clipa în care începem să mințim, ci mai degrabă momentul în care devenim conștienți de asta și începem să ne întrebăm de ce și cum am ajuns să o facem.
P.S: Încă nu am văzut filmul, dar intenționez să o fac.
