Un vis, ca să devină realitate, trebuie să primească un nume, altfel se pierde printre alte visuri și nu mai știi pentru ce lupți! Eu, când eram mică, am purtat ochelari din aceia cu lentile groase, ca ai bunicilor (…) Mi-a rămas vie amintirea lumii văzute prin lentilele acelea groase, care pe mine mă ajutau să văd clar, dar cuiva cu vederea bună îi schimbau percepția, deformând-o, astfel încât tot ce era în jur îi apărea cețos și neclar.
Rar mi se întâmplă să mă entuziasmeze atât de tare o carte, dar chiar de asta am avut parte. Viața prin lentile groase este un roman prea puțin cunoscut, cu mai puțin de 140 de pagini și un potențial enorm de a plăcea chiar și unui cititor pretențios.
Trebuie să spun de la început că, în afară de titlu și copertă, amândouă absolut perfecte dacă mă întrebați pe mine, nu știam nimic despre această carte. Nici măcar acum nu știu cine este scriitoarea Luminița Rusu, dar vreau să aflu mai multe despre ea. Dacă a mai scris, voi citi, dacă nu, e neapărată nevoie să o mai facă. Mai știu că pictura de pe copertă are și o poveste, fiind realizată de fiica autoarei. O bucurie acest roman, de la obiectul fizic, până la povestea din interiorul ei.
Cu și despre ce este acest roman?
Luminița Rusu a reușit să abordeze într-un roman relativ scurt, foarte multe subiecte interesante, fără ca vreunul dintre acestea să se simtă pentru cititor prea puțin dezvoltat. Poate de la modul în care se împletesc, continuându-se și completându-se reciproc: ratarea profesională, alegerea între carieră și familie, sistemul medical românesc, boală și sănătate, fidelitate, căsnicie și prietenie.
Cine este protagonista acestui roman?
Autoarea construiește satul Uscăței, un univers foarte viu, dar uitat de restul lumii, în care oamenii au povești și încă au răbdare să se asculte unii pe ceilalți. În Uscăței, Mioara lucrează ca medic și își crește cei doi copii, împreună cu soțul său, primar în același sat.
După ce creează o lume atât de credibilă, autoarea vine și răstoarnă toată ordinea instituită, arătându-ne că avem, de fapt, de-a face cu o femeie care a avut de ales între două drumuri: carieră sau copii, căsnicie sau prietenie. Când durerea întâlnită pe unul dintre drumurile alese de Mioara este mult prea mare, ea ajunge să se întrebe cu atât de multă putere cum ar fi fost dacă, încât absolut tot ce a trăit în ultimii ani, poate părea ca o pură iluzie. Dezamăgirea vine, în schimb, în momentul în care realizezi că durerea nu este o parte din drumul ales, ci zace în tine, astfel că, pe orice cale pornești, ea rămâne prezentă în viața ta.
Am un motan pe care-l cheamă Tomas și un soț pe care îl iubesc, nu toată lumea trebuie să aibă copii și case cu trandafiri sub geam ca să fie fericită!
Pe deoparte avem o carieră strălucită, concedii frumoase, prietenii cât o viață întreagă, dar foarte multă singurătate. Pe un alt drum, avem o casă plină cu copii, un soț atent, o bucătărie în care miroase mereu a prăjituri, dar sentimente de ratare și eșec. Ambele drumuri sunt dominate de boală și tristețe. Iar aici cred că autoarea face o adevărată demonstrație de forță, și aduce în romanul său două boli grele: demența și cancerul, reușind să le integreze aproape firesc, ca făcând parte din destinul unei femei ale cărei alegeri schimbă doar tipul suferinței, dar nu o eliberează de aceasta.
N-a trebuit niciodată să aleg între dragoste și prietenie, n-aș vrea să fiu nevoită să o fac. Știu că ar trebui să-ți spun că iubirea e mult mai importantă, că prietenii vin și pleacă. Poți să spui la fel și de iubiri. Emilia a fost cu mine de la șase ani (…) Am ales, de fapt, iubirea. Am părăsit-o pe Emilia în marele oraș și am plecat cu omul iubit.
Ce mi-a plăcut cel mai mult la acest roman
Modul atât de ingenios în care este construit. Sunt absolut fascinată de modul în care scriitoarea a împletit cele două drumuri ale Mioarei, într-o singură poveste. A făcut totul atât de clar, încât ambele lumi nu par, ci sunt reale, coexistând. Ba mai mult, cartea te lasă să alegi și să dai o interpretare proprie poveștii. Pe ce drum a plecat de fapt Mioara? Răspunsul pe care l-am ales eu la această întrebare m-a făcut realizez care sunt lucrurile dominante în viața mea și care este Steaua mea Polară – cea spre care mă îndrept și cea care îmi influențează alegerile. Cea mai bună descriere a romanului, în acest sens, o găsim chiar în paginile acestuia și este cea de mai jos.
De fapt, o carte e o scrisoare cu mai mulți adresanți, care nici măcar nu înțeleg la fel mesajul celui care a scris-o.
Dacă tot spuneam mai sus despre satul Uscăței, același farmec l-a avut pentru mine viața la sat și în momentul în care am citit romanul lui Bogdan Coșa, Cât de aproape sunt ploile reci. Deși copilăria mă leagă de unul dintre satele din România, nu aș spune că am în mod particular o afinitatea sau o nostalgie pentru acestea. Totuși, romanul lui Bogdan și satul Uscăței, au reușit să mă captiveze, și nu neapărat rațional, dar emoțional, m-au transpus perfect în lumea construită de ei.
Și, de parcă, nu aș fi fost deja suficient de îndrăgostită de acest roman, mi-au plăcut atenția la detalii și modul în care este scris. Totul pare atât de real, încât devine absolut fermecător pentru mine.
Andreea bâigui un “mulțumesc” scurt și ieși grăbită pe ușa din lemn masiv. În urma ei intră o rază timidă de soare și auri marginea cănii albe cu pisicuțe și inimioare mov.
O scurtă încheiere
Pe cuvânt, că nu înțeleg de ce acest roman nu este mai cunoscut. Aceasta este încercarea mea sinceră de a-l face să ajungă la oameni, mai ales la cei dominați de regrete. La oamenii care pot învăța de aici că nu există cale corectă sau greșită, ci doar o mare și fundamentală alegere: ce tristețe și ce bucurii sunt mai potrivite pentru fiecare dintre noi, pentru că ceea ce alegem, este ceea ce, în mod inevitabil, vom ajunge să trăim și să murim. Felicitări, Luminița Rusu!
P.S: Nu uitați ca la următoarea comandă să puneți în coș și un autor român.
Iar eu îmi umplu timpul pe care-l am cu cărți și alergat. Nu e ciudată expresia asta cu timpul care trebuie umplut? De parcă ar fi un vas gol în care așezi straturi de ani cu ce ai de trăit (…) Cumva am spart vasul acela și acum mă străduiesc să-l umplu cu bucăți din viața mea, văzute prin cioburile celorlalți.
