“Uneori femeile își asumă riscuri la care bărbații nu s-ar încumeta vreodată. Se expun unor situații de care bărbații se feresc, au curajul să-și fluture sentimentele, preferințele în fața tuturor și o fac fără să pară eroine.”
Dacă aș putea să transmit un singur mesaj acestei cărți i-aș spune “nu e vina ta, problema e la mine”.
Dacă am citit deja trei cărți scrise de Camelia Cavadia, s-ar putea spune că sunt într-o mare măsură un fan al cărților ei. Cred că sunt totuși mai degrabă un fan al Cameliei Cavadia și o să explic de ce.
I-am citit cărțile într-o ordine mai mult decât nefericită: Măștile fricii, Purgatoriul îngerilor și Vina. Spun că este nefericită pentru că exact în această ordine mi-au și plăcut. Vina nu m-a convins, dar probabil și din cauza așteptărilor prea mari, după ce Măștile fricii a intrat în cursa pentru cea mai bună carte a anului (pentru mine).
Ca argumente pro, o să spun că transmite niște mesaje pozitive: succesul și banii nu vin la pachet cu o viață mai fericită și ar trebui să ne gândim mai bine înainte de a spune cuvinte care i-ar putea răni pe ceilalți.
Ce nu mi-a plăcut la Vina în timp ce am citit-o a fost senzația constantă că citeam de fapt un basm al zilelor noastre. Personajele sunt cumva perfecte în prima parte a cărții, atât de perfecte, încât pare prea bruscă fisura care se întâmplă în interiorul acestora și momentul de cotitură al cărții mi s-a părut foarte greu de crezut. Au mai fost și numele personajelor (Tomas, Stella, Walter, Patti, Lorin, Irene) care nu m-au convins.
Da, se citește ușor, dar parcă este un limbaj destul de chinuit, încărcat uneori de figuri de stil inutile și de clișee: un izvor de senzații unite printr-un fir de o magie incredibilă, a renăscut precum păsărea Phoenix, etc.
Ce mă face totuși să spun că problema e la mine, este faptul că Vina este romanul de debut al Cameliei și eu (eu, personal, subiectiv, e doar părerea mea) cred că a avut cu adevărat o evoluție ca autor; lucru care se poate vedea clar în cărțile ei.
