Azi e ziua ta. Am vorbit puțin, de dimineață, ți-am urat la “La mulți ani!” și mi-ai spus, surprins, că uitaseși, apoi că trebuie să fugi la școală. Am încercat să fug și eu undeva, dar din propriul cap nu prea ai unde. M-am apucat de curățenie, dintr-aia cu spălat cuptorul (pe care îl folosesc o dată pe lună). Cât poți freca la un cuptor? Până la urmă, a trebuit să mă confrunt exact cu ceea ce încerc de atâtea luni să evit cu disperare.
Despre memoriile femeii și alți dragoni, PROLOG
Cu Raluca Nagy am făcut cunoștință prin intermediul romanului Teo de la 16 la 18, pentru care am simțit la momentul respectiv că mi-a lipsit o anumită experiență de cititor pentru a-l aprecia la adevărata lui valoare. În Despre memoriile femeii și alți dragoni am redescoperit aceeași siguranță a scrierii, chiar dacă de data aceasta Raluca vine cu o carte-memoir, în care observațiile despre mediul exterior, dar și cele referitoare la trăirile interioare, sunt de o finețe neobișnuită.
Aleg foarte rar să citesc cărți de non-ficțiune, iar atunci când o fac, simt o strângere de inimă, deoarece pentru mine ficțiunea este o modalitate la îndemână de a experimenta și altera diferite fațete ale realității.
Raluca a scris o carte în care realitatea se simte ca o ficțiune; poate de la emoția pe care o folosește atunci când evocă anumite momente din copilărie, mărturisind cu simplitate că universul ei era Mănășturul sau poate e vorba despre țările în care a locuit, pe care le surpinde într-o lumină atât de afectivă, încât nu pare deloc o disecare rece a realității. Cert este că, am citit o formă de literatură atât de intimă, încât nu pot decât să mă bucur că autoarea nu a lăsat ca toate aceste gânduri să se piardă. La începutul cărții o descoperim pe Raluca ascunsă într-o fetiță din cartierul clujean Mănăștur, un fel de centru al universului pentru copilul ce avea totul la îndemână și nu avea încă nevoie să privească mai departe.
Începând de aici, pare că universul fizic al autoarei se extinde din ce în ce mai larg. Începând cu perioada studiilor descoperă Bucureștiul, apoi profesia de antropolog o poartă pe rând în Belgia, Anglia, Japonia și Vietnam. Deși autoarea locuiește o perioadă lungă de timp în fiecare dintre țări, la final pare mai degrabă că fiecare țară a locuit-o pe ea. Astfel că, în momentul în care pandemia o prinde în Vietnam, Raluca pare că iese din spațiul și timpul comun, lăsând loc gândurilor și observațiilor, încercând să înțeleagă ce rol a jucat fiecare cultură în raport cu propria persoană.
Pe mine m-a cucerit iremediabil Vietnamul văzut prin ochii autoarei, prin intermediul căruia retrăiește multe dintre senzațiile și emoțiile copilăriei. Se justifică astfel și invitația de pe prima copertă a cărții, de a citi despre cum să-ți retrăiești copilăria după 30 de ani.
O să las în continuare câteva idei din carte care pe mine m-au cucerit și o să închei prin a spune că, dacă titlul cărții vă atrage atenția (pentru că pe mine m-a cucerit complet), atunci o să vă placă foarte mult și conținutul.
Am învățat că nu e recomandabil să te întorci într-un loc în care ți-a fost (foarte) bine, pentru că ai așteptări mari, e ușor să nu-ți fie egalate.
Cred că limbile străine sunt ca prietenii: când ești tânăr, contează numărul; mai târziu, profunzimea și rezistența la uzură.
N-am făcut destul, n-am. Poate că matrioșka micuță avea impresia că nu se joacă destul, și copil fiind este mereu loc de mai bine, dar aici e vorba despre ideologia/dogma asta asurzitoare, epuizantă a producției și excelenței: personale, profesionale, totul este un proiect, cu focusul pe insuficient.
