O companie e departe de a fi o democrație, îl întrerupse ea. Nu poți spune chiar orice când ești la lucru. De ce ai voie să spui unele lucruri, iar altele nu, asta e altă discuție. Companiile se aliniază cu ultimele tendințe. Clienții și angajații vor să audă că există genderfuck, compania le spune că există genderfuck. Dacă vrei libertate de exprimare, atunci industria corporatistă nu e pentru tine. Nici măcar mediul universitar nu îți mai oferă privilegiul ăsta.
Scurt tratat despre animalele care lucrează de acasă
Scurt tratat despre animalele care lucrează de acasă este un roman publicat în 2023 la editura Polirom – roman câștigător al Concursului de Debut al editurii. Pentru mine Alex Olteanu este o voce nouă și judecând după titlu, m-am așteptat să găsesc ceva sarcastic, poate chiar nostim – mi-a fost teamă să nu găsesc cumva un umor forțat. Recunosc că nu sunt un mare fan în general al umorului în cărți, dar i-am dat totuși o șansă și iată ce am găsit.
L-am găsit pe Andrei. Un băiat-bărbat ce nu încearcă nicio clipă să fie vreun fel de erou al generației sale sau al cărții. Andrei este absolvent de filozofie, dar în prezent este graphic designer într-o corporație care oferă cursuri online de inteligență artificială. Lucrează, în mod evident, de acasă, are one–on–one meetings cu Adrianne și Jessica și, la fel ca toți ceilalți, simte că se irosește lucrând pentru bani, nicidecum din pasiune.
De prietena lui s-a despărțit de mai bine de un an. Îi lipsește interacțiunea cu oamenii și este stângaci, dar dispus să încerce diferite lucruri pentru a recăpăta un fel de contact cu ceilalți.
În mare, aceasta este povestea, dar citind cartea o să realizați că protagonistul nu este nici pe departe Andrei, ci singurătatea. Singurătatea aia de care nu scapă nimeni.
Nu este o singurătate idealizată, frumoasă – sursă pentru artă. Este cea antipatică. Enervantă. Sâcâitoare. Singurătatea care nu te lasă. Nu cea a milenialilor, nici cea a corporatiștilor, ci mai degrabă a tuturor celor ce trăiesc într-o societate capitalistă.
Pentru mine toate situațiile în care ajunge Andrei sunt departe de a fi amuzante. Nu știu dacă s-a vrut asta, dar am un sentiment constant de cringe moment în majoritatea interacțiunilor pe care acesta le încearcă; simt multă stângăcie, puțină disperare și un fel de compătimire. Ca și cum mi-aș dori să nu fiu martoră la anumite momente și să întorc capul. Sau poate totuși, să îi spun lui Andrei că este ok, toți suntem neajutorați și vulnerabili uneori; nimeni nu observă, sau cel puțin nimănui nu îi pasă suficient cât să se gândească prea mult la asta.
Romanul nu este lipsit nici de multe frânturi de viață autentic românească. O scenă foarte convingătoare pentru mine a fost meciul de fotbal între bărbați. O scenă descrisă atât de bine, cinematografic chiar, ce mi-a rămas în minte ca o imagine vie, imposibil de diferențiat de amintiri reale. Mi-au plăcut și scurtele momente de dialog dintre bărbați. Încercarea de a discuta despre lucruri și alcoolul ca scut pentru momentele de sinceritate.
Unul dintre highlights-urile romanului pentru mine a venit chiar din primele 10 pagini, atunci când, Andrei o cunoaște pe Maria. Maria încă încearcă să își urmărească pasiunile, mai exact dragostea pentru dans. Realitatea ei este departe de a fi una frumoasă. Mai doarme pe la prieteni sau în mașină. Nu are întotdeauna bani de chirie. Cu toate acestea are un răspuns splendid atunci când este întrebată Și nu-ți e greu cu chirie și cu toate cheltuielile?: Îmi e foarte greu, dar mai trebuie să faci și câte-un sacrificiu ca să rămâi pe drumul tău.
În cinstea Mariei care a rămas pe drumul ei, vă recomand să citiți acest roman. Iar pentru Alex Olteanu, un mare felicitări pentru carte! Mi-a plăcut mult! Sper să rămână și el pe drumul lui și o aștept cu nerăbdare pe următoarea – sau orice alt proiect.
