La fel ca ridicolul, depresia arată fundamental diferit la bărbați și femei […] Pentru o femeie, boala e internalizată ca o ruptură de lume, viața după depresie e presărată de explicații, scuze, procese de conștiință […] Jonathan, de pildă, e exemplul perfect de bărbat care s-a validat inclusiv prin depresie, pentru care depresia a devenit un detaliu semiautobiografic poetic, superb, prilej de scris și de cucerit femei. Forța de seducție a depresiei este uriașă!
Kate
Recunosc că am ales cartea Roxanei Dumitrache după titlu și copertă. Până la urmă, este o carte de 171 de pagini, scrisă cu font mare, deci cât de rea putea să fie? Și nu a fost.
Conform titlului, autoarea se ține de promisiune, iar povestirile sunt, într-adevăr, foarte, foarte scurte. Toate au în centru personaje feminine: femei tinere, fiice fără mame, femei atrăgătoare, mame sau doar femei – o tânără de 21 de ani care nu are cui să împărtășească vestea că are cancer, femei care așteaptă în anticamera medicului să facă un test Papanicolau, o chelnăriță plecată în Belgia din Moldova și o femeie care își scrie doctoratul în epistemologie.
Paradoxul acestei cărți în ceea ce mă privește, îl reprezintă motivele pentru care nu a fost pe placul altora, care se transformă fix în lucrurile care mie mi-au plăcut. Am citit spunându-se că vocile personajelor se diferențiază greu sau că există un fel de liniaritate între personaje. Exact asta mi-a plăcut și sper că, asta a fost și intenția Roxanei; să arate că indiferent de punctul în care suntem în viață, există foarte multe lucruri care ne unesc (chiar și banalul test Papanicolau, însoțit de aceeași frică).
Este din multe puncte de vedere o carte a contrastelor. Parcă autoarea ar vrea un limbaj mai pretențios, dar parcă din când în când te lovește și cu o replică flagrant de simplă. Pare că scrie despre ceva de care îi pasă, dar parcă tratează totul și cu un fel de frivolitate. Vrea să scrie despre multe lucruri diferite, dar pare și că ar dori să spună întotdeauna același idee.
Mie mi-a plăcut enorm amestecul acesta nehotărât, pentru că are ceva din modul în care eu îmi trăiesc viața.
Dacă ar fi să îmi aleg o preferată din rândul povestirilor foarte, foarte scurte, atunci cu siguranță ar fi Kate, din suita Afijet, Simone și Kate. Trei femei care locuiesc într-un singur corp, de la care nu se așteaptă nici ceartă, dar nici armonie, comparând situația cu Chirac și Mitterrand, care s-au certat ca o ceată de femei, deși tot ceea ce aveau de împărțit era Franța. Aceeași idee am regăsit-o și la Elif Shafak, în Lapte negru despre care am scris aici: faptul că în fiecare dintre noi locuiește un harem de femei, cărora nu de puține ori le pierdem numărătoarea. Mi-a plăcut atunci metafora, îmi place și acum.
O să păstrez și eu recenzia cât se poate de scurtă și închei reluând începutul: până la urmă, cartea are 171 de pagini (font mare), ce ai de pierdut dacă o încerci?
P.S: Nu uitați ca la următoarea comandă să puneți în coș și un autor român.
Când pășesc în cabinetul medicului ginecolog, femeile se poartă ca în confesional […] Un lucru e sigur: pe lângă așteptări specifice sau de rutină, de simptomatologie și diagnostic, toate așteaptă să își pună înapoi chiloții.
Papa Nicolau
Au urmat iubirile ei, multe și neconcludente, cu femei și bărbațim iubiri care au avut marele merit de a-i fi liniarizat cumva viața. Nu trăise nimic definitiv până la 45 de ani și nu mai avea prea multe așteptări. Fără copii, partener, divorțuri, animale de companie, dar cu un grup etanș de prietene vechi, un apartament cu ferestre mari și canapele bej, vacanțe lungi de una singură sau, când o copleșea vina, însoțită de mama ei și de Xanax, Alma nu era neapărat fericită.
Câine
De fapt, era o metafrică, mai precis: frica de frici, teama paralizantă că îi va fi teamă tot timpul, fără să înțeleagă ce și cum. Că își va purta teama în lume ca pe un tatuaj, ghemuindu-se sub greutatea ei și simțindu-se mică și neputincioasă
Papa Nicolau
