Încheiam cu formula noastră consacrată, doar că întoarsă pe dos: „Te îmbrățișez cu o dragoste ca-n filme fără happy-end, Moni”. Scrisoarea am scris-o la computer, ca să pot şterge diversele variante de formulări, fiindcă atunci când minţi trebuie să ştergi tot timpul. Auzisem cândva un interviu cu un scriitor foarte cunoscut, care spunea că scrie fără ştersături şi am bănuit că scrie adevărat.
Am evitat mult timp să citesc Aurul pisicii, deoarece eram convinsă: fie voi iubi cartea, fie o să o urăsc. Îmi doream foarte tare să se adeverească prima variantă. Într-un final, nici nu am iubit-o, nici nu am urât-o, dar mi-a plăcut. Am înțeles că am citit un roman în care ni se arată cum cel mai mare dușman al iubirii este timpul.
Cartea începe cu depunerea unei plângeri la poliție: Mihuț Monica, născută în 1971, a dispărut. Dispariția este anunțată de către Sebastian Severin, iubitul acesteia. Aflăm că Monica a lăsat o scrisoare, ceea ce face ca lipsa ei să nu fie altceva decât o părăsire de domiciliu. Acesta este punctul în care cititorul se întreabă: și totuși, ce s-a întâmplat cu Monica?
Urmează o întoarcere în timp, pentru a urmări o poveste de dragoste de 19 ani, romantică și plină de pasiune de la început până la final – de aici și primul mister al cărții, cum de nu ajung protagoniștii la o căsnicie clasică (?). Relația începe frumos. Ea îngrijește animale într-un cabinet veterinar, el este profesor al Facultății de Biologie. Ea are un playlist divers de muzică, lui îi place opera. Ea are o garsonieră mică, el locuiește într-un apartament mare. Amândoi se îndrăgostesc.
Monica și Sebastian au parte de o iubire frumoasă, iar faptul că povestea lor nu este una cu happy end nu se datorează pierderii acesteia. Recunosc că am citit cartea într-o astfel de notă, așteptând să se întâmple acel ceva care deturnează totul. Am înțeles de abia la final că, o poveste de iubire încheiată fără happy end, nu este neapărat una toxică. Lucru pe care nu l-am învățat niciodată.
Răsturnarea de situație are totuși loc, însă apare sub forma unei metamorfoze, o întoarcere în timp, în care Monica de 49 de ani se trezește în corpul fetiței de 7 ani din trecut. Începând de aici, ea pune la cale o întreagă poveste pentru a continua să fie aproape de bărbatul iubit.
La ce trebuie să te aștepți citind această carte? În primul rând la multe referințe către melodii, aceasta fiind o modalitate de exprimare pe care autoarea o alege pentru personajul feminin (uneori versurile m-au obosit). Vei întâlni și multe animale, precum și povești de la cabinetul veterinar. Tot ceea ce este legat de acest loc situat la demisol, cu o fereastră îngustă spre lumea din afară mi s-a părut fascinant. Prin această fereastră se văd părți din oamenii care urmează să intre în cabinet. Picioare în pantofi, sandale sau cizme, oameni decupați de restul corpului: Era ca atunci când auzi mai întâi o voce la telefon, fără să cunoști persoana care-ți vorbește, iar mai târziu când o vezi, ți se pare că omul nu se potrivește deloc cu vocea lui.
Cred că romanul poate fi citit în mai multe note. Îl poți vedea ca pe o frumoasă poveste de iubire. Îl poți citi ca pe un roman al timpului, în care acesta este aproape un personaj concret; un timp care își schimbă regulile și permite trecerea din real în fatastic. Are și puțin dintr-un basm, cu personaje precum nea Gurău sau Viki și animale ce par să privească dincolo de realitate – ajutoare ale protagoniștilor.
Recunosc că, uneori, romanului parcă i-a lipsit puțin credibilitatea, dar asta se datorează și faptului că am ales să îl citesc ca pe o poveste de dragoste – diferită față de ceea ce văd de obicei și ieșită din normal, dar totuși o relație între doi oameni care se iubesc. Oricum, per total, eu spun că e o poveste drăguță. Nici mai mult, nici mai puțin. Nu uitați ca la următoarea comandă să puneți în coș și un autor român.
