Acolo nu erau decât goluri. Dulapurile goale, în care fuseseră hainele, pantofii și cosmeticele lui, cuierul, eliberat de geci, spațiile libere din bibliotecă, de unde își retrăsese cărțile. Locurile astea, devenite inutile, se unesc unele cu altele și te înghit și pe tine, dacă nu ești atentă.
Uite un roman care mi s-a potrivit ca o mănușă. Și nu, nu spun asta numai pentru că, la sfârșitul zilei, am citit încă o carte despre iubire – de parcă mi-am propus să le citesc pe toate și așa poate, poate voi înțelege mai multe. O spun pentru că eroina Ioanei Unk se contorsionează ca rădăcinile unui copac, săpând mai mult și mai adânc în propria minte. Ea privește iubirea și relațiile din unghiuri aprope imposibile, cu intensitate, manie și obsesie. Probabil că și trăiește tot ceea ce gândește, dar nu în asta stă miza cărții, ci într-o obsedantă căutare a iubirii – dincolo de pierdere, suferință și trădare. Dacă Dostoievski a spus că cel mai mare păcat al tău e ca te-ai distrus și trădat pe tine pentru nimic, protagonista noastră nu ar fi deloc de acord. S-a distrus, trădat și reinventat pentru iubire. Ceea ce facem cu toții.
Ne-a fost bine unul cu celălalt, poate chiar am fost fericiți. Era primul meu gând atunci când trăiam ceva intens, bucurie sau tristețe, era persoana care răzbătea cel mai adânc în mintea mea, până la ultima graniță permisă. Nimic nu era întreg până când nu se completa cu imaginea reflectată de el. Crezi că e un soi de dependență? E posibil, dar nu m-a deranjat asta, deși psihologa mea se tot lupta să mă vindece de adicție.
O protagonistă singulară
De mult nu m-am mai îndrăgostit de un personaj așa cum am făcut-o acum. Protagonista Ioanei m-a cucerit prin antiteza dintre gânduri, emoții și acțiuni. Un om rupt în bucăți, care se supune dorințelor celor din jur, în timp ce disecă totul cu o inteligență fină. Emoțiile sunt cele care îi hrănesc gândurile, chiar dacă, de cele mai multe ori, eroina le îmblânzește ca pe un animal sălbatic, frumos și liber, dar capabil să muște.
Înainte cu o seară de nuntă, ea își spune că nu-i poate vorbi nici terapeutei despre propriile gânduri: Nu-i spun că habar nu am cine voi fi după ce mă mărit și că nu sunt așa de sigură că am aflat ce e iubirea. După o noapte de frământări, rațiunea câștigă: Mă gândeam la mama mea, care trăise fiecare clipă a pregătirilor ca pe o a doua șansă, când faci lucrurile mai bine decât prima dată, și la tatăl meu, care avea, în sfârșit, aerul unui om împăcat cu sine. Ar fi fost un gest dezagreabil să nu apar la propria nuntă.
Despre bărbații-plante
Amintirile despre care experta-noastră-în-iubire ne vorbește, nu apar într-o anumită ordine, dar par, totuși, bine închegate, curg fluid; cu rupturi în timp, dar fără frânturi într-un fel de înlănțuire a emoțiilor. De mai multe ori va apărea imaginea lui Filip. Filip este, poate, întruchiparea cea mai completă a ceea ce ar putea însemna iubirea pentru protagonistă; o bornă și un sistem de referință. Filip este cel care ar fi înțeles-o, chiar dacă, în mod definitiv, îi marchează viața mai degrabă prin absențele sale. El este cel pe care și-l imaginează salvând-o de la propria nuntă. Tot Filip o numește Ipomoea purpurea (cunoscută și ca Floarea dimineții) și îi dăruiește un atlas botanic, în urma căruia în imaginația ei, bărbații care îi trec prin viață devin imagini ale unor plante care cresc agățându-se de ea, sufocând-o.
Acolo i-a aruncat el fraza aia dureroasă, dar sinceră: Nu iubesc pe nimeni mai mult decât pe tine, dar asta nu înseamnă că te iubesc destul.
Un alt bărbat important, care pare să prezinte o altă perspectivă a iubirii, este cel cu care eroina se căsătorește. Îl numește dragostea-mea-fără-pereche, adoratul-meu, sufletul-meu-fără-pereche. Cu el locuiește, iar apoi divorțează. Este cel pentru care face cele mai multe compromisuri. Cu el trăiește iubirea care te acceptă așa cum ești atâta timp cât încapi în forma pe care celălalt ți-o pune la dispoziție. Pentru el poartă o rochie de mireasă care o sugrumă, iar aici fac o paranteză pentru a spune că am citit cea mai interesantă descriere a unei astfel de rochii.
Mira avea să o boteze monstrul, iar eu aveam să adaug alb, ca să mai estompez din amărăciune pentru că, deși nu are colți vizibili, rochia riscă să mă înghită definitiv în faldurile și în trena ei. Singura zonă în care eu și monstrul alb facem corp comun este talia, unde, pe o porțiune de zece centimetri, rochia mă îmbrățișează prietenește (…), dar dincolo de hotarul acela, armate de inamici metalici și sclipitori mă atacă din toate părțile. Brâul de paiete, perle și mărgele (…) îmi urcă pe sâni și se reped periculos la gâtul meu.
O notă personală
Nu e ca și cum ceea ce am scris mai sus nu este la fel de personal, dar pentru ceea ce spun acum nu am găsit neapărat un motiv. Sindromul picioarelor neliniștite mi-a amintit de Apă dulce – Akwaeke Emezi (despre care am scris aici). „Am trăit multe vieți în interiorul acestui corp / Am trăit multe vieți înainte să mă pună în acest corp / Voi trăi multe vieți înainte să mă scoată din el.” Dacă înlocuiești vieți cu iubiri, este ceea ce Ioana Unk te va face să traiești în acest roman.
În loc de încheiere
În loc de încheiere o să vă spun că sindromul picioarelor neliniștite chiar există, și se caracterizează prin nevoia imperioasă de a-ți mișca picioarele, “frecvent cauzată de anumite senzații inconfortabile și neplăcute”. Acum citiți și voi romanul Ioanei Unk și spuneți ce legătură credeți că are asta cu iubirea.
Mă ascund și de viață în cărți, dar asta e o discuție pentru alte vremuri.
P.S: Nu uitați ca la următoarea comandă să puneți în coș și un autor român.
