(…) și acum sunt convinsă că nicio epocă nu poate fi judecată retroactiv, ci merită povestită, dintr-o singură perspectivă viabilă, cea subiectivă. Din numeroasele ambalaje pe care le capătă istoria, nu contează decât individul nud, redus la povestea lui secretă.
Pe mine încep să mă sperie romanele Doinei Ruști pentru că nu le găsesc cusur. Desigur că, dintr-o perspectivă critică, probabil că s-ar găsi neajunsuri ale romanului Fantoma din moară, așa cum scrie despre ele Marius Chivu aici. În ceea ce privește experiența mea cu romanul, lectura a fost una mult mai subiectivă. Mă bucur că am citit cartea după Ferenike și explic pe scurt de ce.
Ferenike și Fantoma din moară
Romanele se completează excelent. Fantoma din moară este primul roman scris de Doina Ruști, nu neapărat și primul publicat. Așa cum spune chiar autoarea, prima formă închegată a romanului datează din 1987-1988, însă prima publicare a avut loc în 2008. În schimb, Ferenike este cel mai nou roman al scriitoarei, publicat în 2025 la editura Humanitas. Temele celor două romane sunt comune, dar expuse în registre diferite. Dacă Fantoma din moară este un roman de ficțiune care integrează experiențe și frânturi autobiografice, Ferenike are la bază o perspectivă autobiografică în care se inserează elemente ficționale. În Ferenike autoarea mizează pe forța mărturiei personale și pe claritatea experienței trăite, în timp ce pentru Fantoma din moară recurge la resursele fantasticului pentru a evoca trecutul comunității din Comoșteni (locul în care a copilărit autoarea).
Recunosc că izul de fantasy rural pe care l-am simțit citind descrierea cărții nu a fost neapărat convingător pentru mine, însă bine am făcut că nu am renunțat la roman, pentru că Doina Ruști mi-a arătat că reușește să transforme până și fantasticul într-o experiență brută și palpabilă, aproape realistă.
Despre Ferenike am scris aici.
Dar în romanul stafiei nu se se insistă pe chestiunile astea, ci pe viața mea, ca și cum povestea unui singur om ar putea să-nsemne ceva, în istoria atât de stufoasă a milioanelor de oameni.
Deci care este povestea?
Romanul are trei părți. În prima parte, Adela Nicolescu își vede numele pe o carte în vitrina unei librării. Citind cartea plină de secrete din viața ei și căutând să afle mai multe despre autor, femeia găsește că romanul este de fapt o reproducere a unor texte de pe site-ul stafia.ro. Textele descriu aproape în întregime copilăria Adelei din satul Comoșteni, adică zilele exploziei de la Cernobîl și ale transformării comuniste. Avem mai exact o copilărie dominată de o moară părăsită și de fantoma lui Max.
Partea a doua se numește Moara și descrie viața locuitorilor din Comoșteni din perioada comunistă. Dacă în prima parte a romanului în lumina reflectoarelor stă viața Adelei, acum atenția se mută asupra personajelor care apăreau în povestea ei.
În perioada asta, de dinainte de școală, când mergeam la grădiniță, eram obraznică și gata să înfrunt pe oricine. Până la ultima serbare, când n-am mai fost în stare să-mi spun poezia. Atunci mi-am dat seama de locul pe care îl ocupam în societate și nu mi-a convenit absolut deloc. M-am amărât în asemenea hal, încât mi-am pierdut siguranța.
Pentru mine a picat foarte bine această schimbare de perspectivă, pentru că mi-a oferit răspunsuri la multe întrebări pe care mi le ridicaseră diferite întâmplări din prima parte a romanului.
Ultima parte este și cea mai scurtă, întorcându-se mai mult în timp, în jur de anul 1910. Pentru mine, structura cărții a părut o desfășurare în cercuri concentrice, având în centru povestea Adelei, reluată și recontextualizată de fiecare dată.
Cine este fantoma din moară?
La nivel de poveste, fantoma ar putea fi spiritul unui tânăr care moare din cauza unei întâmplări nefericite chiar în spațiul morii. Există însă un vinovat, există și martori, dar responsabilul îi obligă pe ceilalți să păstreze tăcerea, făcându-i astfel părtași și complici. Această situație amintește, într-un fel, de mecanismele epocii comuniste, când tăcerea și conformismul transformau mulți oameni în complici ai nedreptăților sistemului.
Max devine astfel un simbol perfect pentru a portretiza atmosfera distructivă a acelei perioade și modul în care mintea și sufletul oamenilor au fost distorsionate de traiul în regimul comunist. Frica, conformismul, pierderea autenticității și neîncrederea sunt doar câteva dintre lucrurile câștigate în acea perioadă, atât de bine înrădăcinate în mentalitatea colectivă, încât va fi nevoie de efortul mai multor generații pentru a putea fi remodelate.
Într-un interviu (link la finalul recenziei), autoarea dă o explicație foarte clară despre cine este Max: prin liceu, în special la orele de chimie, în loc să iau notițe, scriam la finele caietului portrete în care Ceaușescu lua forme din ce în ce mai monstruoase. Devenise personajul meu negativ. Îl poreclisem Max (de la maximus).
Ce mi-a plăcut cel mai mult la acest roman?
Probabil cel mai mult mi-a plăcut că este scris de Doina Ruști, o autoare care are o coerență impecabilă între discursul și romanele sale. Dacă o să îi urmăriți interviurile, o să vedeți că aceleași valori care îi ghidează gândirea apar și în ceea ce scrie. Mereu am crezut că cele mai bune cărți sunt cele bazate pe obsesiile personale ale autorilor. La Doina Ruști sunt fascinată de curajul și loialitatea pentru propriile obsesii, pe care le ia și le integrează într-o formă aproape proprie de literatură. De la copilul mortului din Comoșteni (Ferenike), la femeia care are două constante în viață, n-o să mă mărit și n-o să fac copii (cu mențiunea că Doina Ruști se mărită, dar își păstrează întotdeauna independența), discursul epic al scriitoarei este dominat de dezorientarea personajelor ce își pierd identitatea în societatea comunistă, opoziția față de conformism, căutarea sinelui și importanța individului în istoria mare.
Peste drum se ridica fața morii, pe care niciodată n-o văzuse așa, cu un geam spart și cărămida stinsă, clădire părăsită, care ar fi putut să fie orice. Nimeni nu-și va mai aminti vreodată de locul fierbinte în care bătea inima satului ca o talpă uriașă de lemn.
Cele mai puternice scene din roman
La nivelul lucrurilor povestite, există două scene din cadrul romanului care au rămas cu mine și pe care nu mi le pot scoate din minte. Prima este legată de povestea învățătoarei din sat, Lucica, care rămâne însărcinată în urma unor întâmplări mai mult decât nefericite. Scena avortului este una înspăimântătoare pentru mine. Mintea mea nu poate cuprinde oroarea unor vremuri în care corpul femeilor este un teritoriu de care statul dispune după bunul plac.
În apusul zilei, Lucica înainta pe drumul tăbăcit, iar în urma ei pășea trist soldatul, ținând cu grijă în mâna dreaptă găleata albastră a vinovăției ei (…) Lumea își mai aduce aminte încă ziua în care au venit buldozerele, mai cu seamă momentul asfințitului, când pe cerul de vară se ridicase praful roșu al morii, în timp ce pe găleata amenințătoare, de plastic, se încleștase palma de fier a unui soldat calm și trist, care plutea în uniforma lui albastră, pe urmele de neșters ale unei învățătoare de țară.
Nu știam ce-am să fac în viața mea viitoare, dar știam cu precizie ce nu voi face: n-o să mă mărit și n-o să fac copii.
Mai există și o scenă în care oamenii din satul Comoșteni află despre accidentul de la Cernobîl, însă nimeni nu crede inițial informația. În realitate, autoritățile comuniste au încercat să minimalizeze și să ascundă amploarea catastrofei, iar vestea a ajuns târziu la populație. Mulți credeau că totul este doar un pretext ca oamenii să stea în casă, pentru a nu se îmbulzi de 1 Mai la diferite petreceri, neînțelegând gravitatea situației. Din nou, mă sperie o astfel de realitate.
În loc de încheiere
Vă recomand să o citiți pe Doina Ruști, indiferent de romanul pe care îl alegeți, pentru că în spatele unui mod aparent detașat și dur de a scrie, poate fi zărită istoria și fragilitatea unei vieți.
P.S: Nu uitați ca la următoarea comandă să puneți în coș și un autor român.
Interviul cu autoarea îl găsiți aici: Fantoma din moară (…) e kilometrul zero al scrisului meu.
Când auzeam pe cineva că-mi spune Adeluța mă și vedeam făcută pachet mic, mototolită și călcată sub o talpă grea.
