Nu există un alfabet al durerii. Din el cuvinte nu poți compune.
Uite o carte de ficțiune din care ai ce învăța, deși sunt numai 173 de pagini, cu scris mare, așa cum îmi place mie să spun. Câte știm despre Chișinăul anilor ’90? Câte cunoaștem despre transformările pe care le-au simțit oamenii de rând? De unde știm cum s-au simțit copiii într-o perioadă pusă sub semnul destrămării, când copilăria ar trebui să fie doar despre clădit? Ei bine, Lilia Calancea vine și povestește, iar eu am citit.
Protagonista romanului este Zoia Vangheli, elevă în Chișinău, fiică de bibliotecară. Inteligentă, perspicace, dar departe de a fi un copil tăcut și supus, Zoia privește și observă toate schimbările din jur, fiind supusă unei maturizări forțate. Prima deviere de la normal pentru fetiță vine o dată cu schimbarea școlii, atunci când părinții o transferă la o școală cu predare în limba română. Urmează apoi transformarea lăudătorilor comunismului sovietic în adoratori ai românismului. În tabloul marilor schimbări, Zoia asistă la dispariția cărților în limba rusă, cărți-fundament pentru copilăria fetiței. Există ceva de o frumusețe și tristețe teribile în încercările nevinovate și zadarnice ale Zoiei de a salva cărți din biblioteca școlii prin îngrămădirea lor într-un ghiozdan. Cât poți salva cu un ghiozdan din istoria unei țări?
Este ceva ce mi-a plăcut foarte mult la această carte. Probabil mintea ascuțită a Zoiei, ce se combină cu naivitatea copilăriei, dar și cu lipsa de informații. După mutarea la noua școală, Zoia se împrietenește cu Katia, o fată îndrăzneață, nonconformistă, cu o atitudine dezinhibată în relațiile sociale, dar cu o minte la fel de abilă în a reflecta la schimbările din jur. Povestea prieteniei lor m-a cucerit prin sinceritate, dar și printr-un fel de îndrăzneală, ce ar putea fi ușor confundată cu lipsa decenței.
Există o scenă splendidă cu cele două fete stând într-un pat, în care Zoia o întreabă nevinovat pe Katia dacă știe ce e acela un orgasm. Orgasmul este un laitmotiv pentru Zoia, fiind mereu în căutarea de răspunsuri. Este aproape o metaforă pentru un bine și o stare de împlinire pe care Zoia nu reușește să le găsească nici în societatea actuală: cum nimeni nu vorbește despre orgasm și pare ceva despre care toată lumea a auzit, dar nimeni nu cunoaște, așa este și bunăstarea într-o țară în perioada postsovietică – ceva la care poți doar să speri.
Și dacă patriotismul zgomotos e ca simularea unui orgasm? Ei, bine, eu nu voiam să simulez nimic.
O să recomand această carte pentru că este un mijloc excelent de a învăța prin ficțiune. Nu este neapărat confortabilă și poate nu va satisface toate gusturile, dar se citește rapid și ne obligă să mai lăsăm din prejudecăți și să privim realitatea de jos, de la nivelul copilului. Sunt mai multe de câștigat decât de pierdut, așa că nu uitați ca la următoarea comandă să puneți în coș și un autor român.
– Ții minte Olimpiada? l-am întrebat. Ai talent.
– Țin minte curajul tău. Cred că și ăsta e un talent.
– Se numește obrăznicie.
– Libertate.
