Mama. O cunoșteam doar pe dinăuntru. Crescusem amândouă la un loc. Un tot întreg […] În câteva rânduri corpul ei s-a zbătut în spasme, nemulțumit că exist. Nu mă voia. Și mama ei a rugat-o, în ziua când se mărita, să nu facă mulți copii. Fiecare copil, zicea, ia câte o bucată din tine și, într-o bună zi, rămân din tine doar resturi. Iar copilul pe care îl naști nici nu e întru totul al tău. Jumătate e și al bărbatului cu care l-ai zămislit. Eu eram deja înăuntru și nu mai puteam să dispar. Jumătate a tatei, jumătate a ei…
Legată cu funia de pământ – P. 5
Am acceptat de mult timp ideea că nu orice carte care îmi place este în mod automat și o operă cu valoare literară. Îmi place totuși să cred că, așa cum reușesc să îmi dau seama că deși citesc o carte cu pasiune, ea nu reprezintă neapărat un reper în literatură, la fel de bine reușesc să îmi dau seama și de cărțile valoroase, cu profunzime tematică și un stil artistic distinctiv.
Romanul Lorinei Bălteanu face parte din categoria cărților care m-au echilibrat – care au ajuns la mine exact în momentul în care am avut nevoie de ele și care au avut asupra mea un impact puternic, profund și personal. Pe lângă asta, această carte m-a convins că niciodată nu voi iubi un tip de proză la fel de mult precum iubesc proza scrisă de poeți. Pentru că Lorina Bălteanu este mai înainte de toate poetă, iar acesta este un lucru pe care l-aș fi intuit chiar și după primele rânduri citite. Ea a scris proză la fel cum ar scrie poezie; cu emoție și profunzime, construind imagini vibrante, bogate în detalii, jucându-se cu forța cuvintelor și reușind să le controleze întotdeauna puterea.
Legată cu funia de pământ este romanul unui întreg univers, prins în mai puțin de o sută cincizeci de pagini și urmărit prin ochii unei fetițe care vede lumea cu o profunzime și o puritate specială, punând în fața cititorului o perspectivă asupra lumii neîngrădită de prejudecăți și de constrângerile obișnuite ale vârstei adulte.
Deși face parte dintr-o familie numeroasă, fetița se simte întotdeauna singură. Frații și surorile acesteia par să aibă fiecare o viață a lor, cu un cerc de interese bine definit, în care aceasta nu își găsește locul. Cu un tată absent și o mamă care nu reușește să o înțeleagă, în sufletul mezinei se naște un puternic sentiment al neapartenenței în sânul propriei familiei, dar și în cadrul satului în care trăiește – ea crește cu o stare de insatisfacție constantă, ce îi determină dorința de a pleca departe de locul în care s-a născut.
Cu un dor de ducă aproape de necontrolat, Bucureștiul, un oraș atât de prezent în poveștile mătușii sale, devine simbolul libertății pentru fetiță și singurul loc în care își dorește să ajungă; un loc suficient de îndepărtat pentru a se simți neîngrădită.
O să recunosc faptul că de multă vreme nu m-am mai atașat atât de puternic de un personaj, precum am reușit să o fac de această fată cu foarte multe gânduri și cu o tandrețe emoționantă pentru tot ceea ce simte venind din jurul ei. Începând de la o atenție naturală extraordinară la tot ceea ce trăiește în interiorul său, i-am îndrăgit unicitatea sentimentelor, dar și sensibilitatea cu care percepe nu atât lucrurile frumoase din jur, cât mai degrabă pe cele dureroase, chinuitoare și amare – modul în care reușește să simtă toată tristețea și trauma din jur și să le transforme, într-un mod original, în imaginea unei funii care o leagă de locurile în care s-a născut.
Dacă ar fi să rezum toată cartea în câteva cuvinte, cu siguranță acestea ar lua forma a două întrebări. Care este funia ta invizibilă de care te simți legat? Care sunt lucrurile care te înrădăcinează, dar care nu te lasă să crești?
Nu încape îndoială că Legată cu funia de pământ este o carte pe care o recomand.
