Cineva trebuia să plece, să iasă primul din poveste. Eu nu puteam, nu mai aveam puterea s-o fac. O făcusem deja de prea multe ori fără rezultat. Plecam și, de fiecare dată, reveneam mai spăsită, mai submisivă. Începusem să mă diluez prea tare. Dacă faci asta când pictezi în acuarelă, riști să obții un efect mult prea blurat. O pată și atât.
Pe Dumitra Râșnoveanu am cunoscut-o prin intermediul romanului Daphnia, despre care am scris aici. Recunoșteam la momentul respectiv foarte multă viață trăită și netrăită în interiorul autoarei, concretizată printr-un stil de a scrie dinamic și energic, pe care l-am regăsit și în acest roman.
Căderea
Nu știam la ce să mă aștept atunci când am început Splendida poveste accident, dar cu siguranță, senzația inițială a fost aceea de cădere. O prăbușire într-un univers în care dorințele, împlinite și neîmplinite, se țin lanț, iar despre iubire se vorbește așa cum este ea trăită: fie platonică, înălțătoare, fie carnală, cu freamăt de piele și instinctuală. Așadar, intrarea în roman este una abruptă, iar reacția mea inițială a fost să îl resping. M-am ridicat, m-am scuturat, am privit puțin în jur și am realizat că sunt de fapt în mijlocul unei expoziții splendide, în care fiecare capitol este, de fapt, un tablou. Depinde doar de cititor de care alege să se apropie sau pe care le privește de departe, cu reținere.
În final se uită la ceasul telefonului și zice, vai, s-a făcut aproape șase, ce repede a trecut timpul. Aș fi vrut să-i spun că timpul trece repede când alții sunt terenul tău de joacă.
Despre ce este cartea?
Nu aș putea spune dacă eroina cărții, Amalia, este o femeie prinsă într-o relație disfuncțională, cu un bărbat indisponibil emoțional, sau o femeie care se agață de această relație. Relația devine, poate fără voia protagonistei, atât muză – pentru că Amalia pictează – cât și ruină.
Între tușele erotice și cele melancolice ale acestei iubiri, relația se consumă în spații mici, dar încărcate de tensiune; spații mici la propriu (“N-am vocația banchetei din spate”) și la figurat, pentru că spațiul pe care Amalia îl primește în viața bărbatului iubit, este unul de-a dreptul sufocant. Dincolo de erotismul evident, romanul are atât de multe dimensiuni câte este cititorul dispus să străbată.
— N-am vocația banchetei din spate, i-a spus Amalia după prima dintr-un șir lung de despărțiri și reveniri generate toate, și unele, și celelalte, de ea.
Ce a rămas cu mine din carte
Se face aproape o lună de când am citit Splendida poveste accident, și dacă nu am scris încă despre acest roman, nu este din lipsă de timp, ci din nevoia de a limpezi puțin emoțiile și gândurile pe care le-am avut în timpul lecturii. Am auzit de curând pe cineva spunând că este în regulă să nu ții minte totul dintr-o carte. Dacă rămâne chiar și un singur lucru cu tine în urma unei lecturi, ai câștigat. Ies din acest roman victorioasă, pentru că sunt două lucruri care s-au agățat de mintea mea, și care nu vor să mă părăsească. Le iau pe rând mai jos.
Formele iubirii, ce judecăm și ce acceptăm
Este iubirea conjugală de apreciat mai mult decât o pasiune fulgerătoare? Este o iubire platonică mai demnă de a fi povestită decât o iubire erotică? Am fost obișnuiți să respingem erotismul, să fim jenați de el, pentru că ne expune vulnerabilitățile cele mai intime, forțându-ne să ne confruntăm cu propriile dorințe, pe care, adesea, le ascundem chiar și de noi înșine. În acest sens, erotismul nu rămâne doar o expresie a trupului, ci devine o formă de exprimare a complexității emoționale. Răspunsul meu la întrebările de mai sus, în urma citirii romanului, este următorul: nu, nu există iubiri superioare, există doar iubire, sub o multitudine de culori și forme. Depinde de fiecare pe care o alege sau pe care avem norocul să o trăim.
Fiecare avem o viață știută doar de noi
În general mă împac foarte bine cu personajele feminine din cărți. Cu Amalia însă, am avut o curbă de acceptare. Autoarea o prezintă cititorului de departe, ajungând ca spre finalul romanului să îl apropie atât de tare de ea, încât este imposibil să nu ajungi, nu neapărat să o placi, ci mai degrabă să o înțelegi și să îi accepți fiecare decizie.
Artistă, atentă la detalii, plină de senzualitate, rațională și pasională, Amalia a luat diferite chipuri în mintea mea, pentru că am asociat-o cu diferite femei din jurul meu. Iar aici, trebuie să îi mulțumesc autoarei; în perioada în care citeam romanul, fiecare călătorie cu metroul sau autobuzul a devenit un joc, în care orice femeie aparent modestă și simplă, îmbrăcată într-o rochie florală, a devenit un personaj în mintea mea, pentru care îmi imaginam ce univers ascunde de fapt în interiorul ei și ce poveste trăiește.
Splendid la nivel de compoziție
Înainte de încheiere, mai vreau doar să spun că romanul este splendid la nivel de compoziție. Capitolele sunt scurte și puternice din punct de vedere vizual. Deși romanul nu are multe pagini, nu pot să spun că se citește neapărat rapid, pentru că senzația de a te afla într-o galerie de artă te face să încetinești puțin ritmul, să nu te grăbești și să te oprești în fața fiecărui tablou. Ele trebuie totuși privite cu grijă, pentru că, în funcție de propriile experiențe și emoții, imaginile pot fi foarte tulburătoare.
Un fel de încheiere
Poate nu este foarte clar din recenzia de mai sus: luăm Splendida poveste accident cu noi în concediu sau nu? Eu zic că este mai mult decât potrivită pentru a fi o lectură de vacanță, așa că profitați de faptul că a ajuns în librării.
Atunci îi părea un joc și ce se petrecea în capul ei era mai important decât ce primea cu adevărat de la el.
Splendida poveste accident a apărut în 2025, la editura Cartier. Îl găsiți aici.
P.S: Nu uitați ca la următoarea comandă să puneți în coș și un autor român.
