Am terminat de citit romanul Simonei fără a sublinia nimic. Nu am niciun citat miraculos și plin de înțelepciune cu care să încep această recenzie, ci doar o nevoie aproape violentă de a face curat prin casă și prin lucruri, în speranța că, la final, voi realiza că mi-am ordonat de fapt propria viață.
Pentru mine Simona Goșu a realizat un lucru remarcabil, făcându-mă să îndrăgesc proza scurtă. După ce am citit Fragil, cartea de debut a autoarei, am fost atât de fascinată de modul în care a reușit să lege printr-un fir invizibil o serie de povești aparent individuale, încât am renunțat să mai privesc reticentă către volumele de proză scurtă.
Stela este cea de-a doua carte semnată de Simona Goșu, iar faptul că a scris de data aceasta un roman, m-a făcut nerăbdătoare să aflu cum a ales să își creeze personajele pentru a reuși să le facă să-și poarte suferințele și nemulțumirile de la prima până la ultima pagină – pentru că nu am avut nicio îndoială că Simona s-ar îndepărta de fragilitatea umană și de mutilarea emoțională pe care societatea o provoacă.
Autoarea reușește să scrie un roman care vorbește. Vorbește și are vocea Stelei, personajul principal – o femeie trecută cu puțin de 50 de ani, plină de păreri pe care nu pierde nicio ocazie să și le expună. Stela este o fostă contabilă, în prezent menajeră, pe care o însoțim pe parcursul romanului, de luni până vineri, în diferite case în care se ocupă de menaj. Acesta este pretextul perfect pentru ca autoarea să intre în diferite familii, prezentând diferite momente de tensiune, aparent necomplicate, dar care formează un portret limpede al societății românești contemporane.
Stela a fost nevoită să se mute împreună cu familia, soțul (Mircea) și doi copii (un băiat și o fată), într-un apartament, deoarece casa obținută în urma naționalizării a fost revendicată de proprietatarul de drept. Astfel, casa de pe Palisadei devine aproape un personaj în cadrul romanului, fiind principala sursă de nefericire a Stelei și un fel de paradis pierdut. În noul apartament, au mai rămas doar Mircea, un bărbat dedicat meseriei în cadrul teatrului Odeon și fiul acestora, un tânăr ce încearcă întotdeauna să îi evite. Fiica Stelei este plecată în UK și nu îi răspunde acesteia la mesaje, fiind exemplul clar al copilului ce a fost agresat sistematic sub egida bunelor intenții ale părinților.
Pe Stela mi-a fost imposibil să o plac la început. Am simțit foarte multă antipatie pentru modul în care alege să își spună fiecare opinie, considerându-se superioară celor despre care vorbește. Se implică în mod real în dramele fiecărei case prin care trece, știind întotdeauna totul și vorbind despre el cu fiecare ocazie. Deși aproape că nu vorbește cu proprii copii, dă sfaturi de parenting altor părinți, se consideră invidiată de celelalte femei, dar iubită de bărbați, convinsă că este indispensabilă în cadrul propriei familii.
Cu toate acestea, recunosc că m-am trezit la finalul romanului acceptând-o pe Stela și renunțând la ideea că ar putea fi altfel decât ceea ce este deja. Primul moment de simpatie este acela în care o văd descrisă prin ochii lui Mircea, un bărbat de o blândețe și o bunătate rară, iar relația dintre cei doi, precum și rememorarea anumitor situații din tinerețe, m-a determinat să văd o altă față a Stelei; o femeie prinsă în vârtejul vieții, devenită mamă înainte de a-și concretiza propriile ambiții. Așa am înțeles că Stela vorbește întotdeauna despre ceilalți, dar niciodată despre ea nu neapărat dintr-un fel de micime sufletească, ci folosind această abordare ca pe un coping mechanism, în fața propriilor nereușite în viață.
Dacă pare că am vorbit mai mult despre Stela și mai puțin despre carte, este pentru că personajul Stelei înglobează practic întregul roman. Autoarea a reușit cu o îndemânare care nu dezamăgește nici de această dată să creeze un personaj care depășește limitele romanului, Stela luând forma unei persoane cu care mai mult ca sigur am fost nevoiți să interacționăm cel puțin o dată.
Concluzia mea este că Simona Goșu a scris un roman valoros, supus unui singur și mare risc – acela de a nu fi judecat superficial de câtre cititor, prin prisma antipatiei pe care Stela o poate provoca dacă nu este privită cu puțină înțelegere.
