Când mă gândesc la toată viața mea de până acum, îmi dau seama că am trăit atât de puțin, poate câteva săptămâni cu totul, și că timpul cu Alexandru, timpul acela a contat. Au fost numai câteva clipe, dar vă minte cine spune că trăiește mai mult într-o singură viață.
Viața de apoi a poetului – Olga
Nu-mi este simplu să îmi dau seama ce anume determină atașamentul meu fată de anumiți autori, dar în ceea ce îl privește pe Andrei Crăciun am știut de la primele pagini că am în față un autor și un roman în fața cărora îmi voi permite să mă prăbușesc și să mă descompun în zeci de emoții.
Pentru mine, Viața de apoi a poetului este o poezie fără rimă și un roman care ademenește încă de la primele pagini. Prin această carte, Andrei Crăciun face o demonstrație scrisă a faptului că o carte bună nu trebuie să fie neapărat dificil de citit. Literatura grea nu este singura formă de scriere valoroasă, iar acest roman, deși simplu în aparență, este de o frumusețe fermecătoare.
Romanul ne spune povestea lui Alexandru, un poet inimitabil, visător, neliniștit, independent atât față de lume, cât și față de el însuși, nonconformist și neîmpăcat. Murind devreme, bărbatul rămâne veșnic tânăr în amintirea femeilor din viața lui, romanul fiind structurat sub forma unei colecții de mărturisiri. Vocile a douăzeci de femei încearcă să reconstruiască imaginea poetului, răspunzând la întrebarea cât din tine rămâne în amintirea celor care te-au iubit.
Capitolele sunt scurte, fiecare purtând numele unei femei. Sara, Dora, Ana și Vera sunt doar câteva dintre femeile care se confesează, vorbind fără rușine despre intimitate, iubire, sex și atracție, înstrăinare și gol. Interesant este că, ceea ce rămâne după fiecare poveste este un sentiment copleșitor de melancolie și nostalgie pentru o frântură de viață ce știi că nu va mai putea fi niciodată retrăită.
Ceea ce reușește Alexandru pentru toate aceste femei, este să le lase libere și neîngrădite. Indiferent dacă vorbim despre relații exclusive sau non-exclusive, fiecare legătură este puternică atât din punct de vedere sexual, cât și emoțional-romantic. Astfel, femei ce au devenit în timp soții sau mame, recunosc pline de convingere, că nicio altă experiență nu va avea intensitatea relației cu Alexandru.
La sfârșitul cărții m-am întrebat dacă nu cumva Alexandru, un om cu un nume atât de simplu, nu este de fapt decât o reprezentare atent realizată a fiecăruia dintre noi. Pentru că toți suntem poeți plini de emoții și trăiri, chiar dacă mulți dintre noi nu vom reuși să ne găsim niciodată cuvintele. Iar dacă este să ne gândim ce rămâne în urma noastră, poate că Andrei Crăciun are dreptate; suntem doar o construcție fragilă a interacțiunilor cu ceilalți, suntem tot ceea ce am lăsat în amintirea oamenilor din jurul nostru.
Eu am citit cartea rapid, pentru că nu m-am putut abține să nu o simt cu tot sufletul, dar regret că nu am păstrat câte o poveste pentru fiecare zi. Pentru că acum am rămas copleșită de multe gânduri și nu pot să nu mă întreb, unde sunt toți oamenii pe care i-am iubit?
Iubirea trebuia să ne facă să ne simțim și puțin mizerabili. Eram o femeie sfâșiată […] Am și eu însă, un destin, am un blestem: sunt mamă. Așa că mă duc la sală, la salsa, la cumpărături, la yoga, la psiholog, la dentist, la ginecolog, la ședințele cu părinții, la teatru, la expoziții, la vernisaje […] Femeile își duc singurătatea în multe locuri.
Viața de apoi a poetului – Liza
Într-una dintre nopțile noastre, Alexandru mi-a spus că nu există altă cale prin care să-i înduri pe oameni decât să dai timpul înapoi și să îi vezi așa cum au fost când erau copii, și – nu știu de ce – eu am râs.
Viața de apoi a poetului – Ina
