Toată copilăria a fost o condiționare: dacă mergi la biserică, bunica te iubește; dacă iei note bune mama te iubește; dacă faci lucruri bune, Dumnezeu te iubește. […] Mereu am primit mesajul că voi fii acceptat doar pentru cum sunt și nu pentru cine sunt.
P. 60
Cei care mă cunosc știu că nu sunt chiar o mare iubitoare a călătoriilor. Cei care mă cunosc și mai bine, știu și că nu aș alege această carte. Zanzibarezul a ajuns la mine chiar prin Ciprian – de care mă leagă câteva decizii de viață, deloc mici, comune. M-am întrebat cum poate o persoană să lase în spate un background tehnic, o aparentă stabilitate și un sistem (despre care vă invit să citiți mai multe în carte), pentru a-și trăi viața autentic, după propria schemă de valori. Cum și când tragi linie? Așa am ajuns să citesc această carte: din curiozitate și din dorința de a ști. Așa că, iată ce am aflat.
Despre ce este cartea? Este în mod clar, în primul rând, povestea de viață a autorului. Dar nu o poveste care urmărește vreun fel de fir logic, ci mai degrabă o viață reconstruită din fragmente, amintiri, gânduri și o foarte mare capacitate de sinceritate și autoanaliză. Se întâmplă ca o parte importantă din devenirea lui Ciprian să o reprezinte chiar Zanzibarul, ce devine un personaj în carte și o existență în viața reală a autorului. Pentru mine descrierile acestei insule nu au fost nicio clipă invitații la călătorie, ci mai degrabă o formă de a înțelege mai bine cine este acest personaj care își împletește viața cu cea a protagonistului nostru.
O să o spun repede, ca și cum ai îndepărta un bandaj: Ciprian, m-aș fi contrazis puternic cu tine în multe locuri. Mi-ai fost antipatic. Am găsit de multe ori ușor neplăcut modul în care te raportezi la femei și relații. Mi-a fost greu să înțeleg mesajul. Paradoxul este că exact de aici vine frumusețea cărții pentru mine: am ajuns să am un dialog absolut încântător cu autorul. Nu l-am înțeles, apoi a intervenit capitolul Copilăria în care am început să văd ce e în spatele imaginii; un copil lipsit de o figură paternă, hotărât să nu își plângă de milă, cu o capacitate imensă de transformare și creștere.
Mi-am dat seama că nu trebuie să citesc cartea ca pe un roman care încearcă să își facă loc în literatură (orice ar însemna asta). Nu știu dacă s-a încercat asta, dar eu nu l-am perceput deloc așa. Mi-am dat seama că nu trebuie să judec, nu trebuie să critic – pentru că autorul pune în lumină un personaj care, la sfârșitul zilei, nu încearcă să impresioneze pe nimeni.
Trebuie doar să ascult și să înțeleg cum într-o lume obsedată de imagine, vine acest om care are curajul să spună cine este el cu adevărat sau, cel puțin, are nebunia să încerce să se găsească. Să înțeleg că este o carte terapie, prin care autorul se lasă gol și vulnerabil în fața tuturor. E și o carte crudă pe alocuri, pentru că sinceritatea poate fi așa uneori. Este o carte pe care autorul o scrie exact așa cum își trăiește viața, după propriile reguli.
Capitolul XII (partea Dragă mamă) recunosc că m-a șocat. Mi s-a părut ceva de o sinceritate cruntă. Mi-a plăcut atât de mult ceea ce am citit, și mai ales franchețea față de sine, încât pentru mine a fost explicația pe care am așteptat-o toată cartea și momentul în care am simțit că totul se leagă.
Între relații, fug din pat în pat încercând să folosesc sexul compulsiv pentru a umple vidul afectiv în care mă simt atât de rătăcit […] Am mai multe personalități pe care le folosesc în funcție de necesități și monștri, care ies des la lumină ca să apere copilul neglijat și singur. Sunt manipulator, mincinos, fugar, insensibil, singuratic, rece și instabil. Acum, nu mă simt singur, dar mă simt gol.
Dragă mamă – P. 306
O să închei prin a spune că Zanzibarezul este o carte pe care o poți citi în foarte multe moduri. Așa am citit-o eu, și cred că este varianta prin care reușești să îl cunoști pe Ciprian–personajul cel mai bine. Acum, lăsăm bandajul la o parte, pentru că mie mi-a plăcut cartea per total, a fost o comunicare care a apropiat. Pentru asta și pentru sinceritate, sper să citesc o continuare a poveștii.
