Tata mi-a marcat viața prin absență. Mult timp n-am crezut că a avut vreun rol în viața mea și am învățat inconștient că femeia e cea care duce totul. Am învățat că dacă ceva nu merge e exclusiv din cauza mea. Am învățat să nu abandonez și să încerc mereu și mereu să repar ceva stricat.
Pe coperta a patra a cărții stă un rezumat foarte clar al acesteia: La 24 de ani ea (autoarea) și-a pus această întrebare: dacă tot ai reintrat în lume, ce-ar fi s-o faci mai frumoasă decât era când ai fost la doi pași de a ieși din ea?
Pentru mine cartea are două părți importante care se îmbină și formează o mărturie, dar și un îndemn la a înțelege că nepăsarea este o alegere. Și este perfect în regulă să nu ne pese de toți și de toate uneori. Nu putem fi o lume de oameni obosiți de la tot binele făcut. Avem totuși marele privilegiu ca în lipsa binelui, măcar să nu facem rău. Iar atunci când suntem odihniți, să mai facem și ceva bun, ca la final să lăsăm lumea mai frumoasă decât era la început.
Cine este Carmen Uscatu?
Dacă am spus că această carte este o mărturie, nu o pot recomanda fară să vorbesc puțin despre autoare. Dacă numele acesteia nu vă spune nimic, cu siguranță Dăruiește viață și #NoiConstruimUnSpital vă sună cunoscut. Carmen Uscatu este președinta și co-fondatoarea ONG-ului Dăruiește viață. Probabil că cel mai cunoscut proiect este construirea primului spital din România finanțat din donații – un nou corp de clădire în curtea Spitalului „Marie Curie“ din București. Ceea ce este și mai impresionant este că, până la finalul anului 2023, Dăruiește viață a investit peste 76 de milioane de euro în sistemul public de sănătate.
Prin Dăruiește viață s-au dotat spitale cu echipamente și s-au încheiat proiecte de infrastructură. S-au renovat secții de oncologie, s-au construit 20 de camere sterile, iar în pandemie s-au donat 17 tone de echipamente de protecție. Dăruiește viață a dăruit, de fapt, schimbare și speranță.
De ce este relevantă părerea lui Carmen Uscatu?
Desigur că, așa cum și autoarea menționează de multe ori, toate reușitele sunt eforturi colective și lupte în care fără solidaritatea celor din jur, nu am fi citit astăzi Anul în care nu am murit. Totuși, eu spun că uneori, este nevoie de oameni care să inspire. Cei care fac primul pas, dar mai ales pe acei mulți alții, atunci când toată lumea obosește sau își pierde interesul. Sunt oameni care pun suflet și au avut experiențe care au grăbit procesul de înțelegere a faptului că, în sistemul medical românesc nu se mai poate așa. Din păcate, oamenii care înțeleg cel mai bine asta, sunt și cei care au suferit cel mai mult. Cei care au învățat din propria durere. Sunt oamenii care erau sănătoși, și dintr-o dată n-au mai fost, iar Carmen este unul dintre ei.
Chiar înainte de a se căsători, Carmen Uscatu supraviețuiește unui accident în care pierde unul dintre cei mai iubiți oameni. Vindecarea nu este ușoară. Fizic are parte de multe complicații și dureri care ar fi putut fi evitate sau ameliorate dacă sistemul medical românesc nu ar fi fost atât de trist și de sumbru. Pentru tot restul vieții, autoarea pendulează între putință și neputință, cu hotărârea de neclintit că resemnarea nu este o soluție. După mulți ani și infiniți pași făcuți cu durere, aceasta decide că amputarea piciorului este singura sa soluție, așa că, începând din acel moment Carmen folosește o proteză și învață un nou fel de a trăi.
Nimeni aproape nu suportă să te vadă trist. Oamenii nu știu să gestioneze tristețea altora. Am știut asta intuitiv și în multe eape din viața mea m-am arătat veselă, optimistă, deși nu eram, din teama de a nu rămâne singură. Cu durerea celui de lângă tine trebuie doar să stai, nu trebuie să faci nimic. Dar cine să ne învețe asta?
Ce mi-a plăcut cel mai mult la această carte?
Mi-au plăcut foarte mult informațiile despre ONG-ul Dăruiește viață, despre traseul unui proiect și motivele (ne)reușitelor. Mi-a plăcut că mi-a amintit să fiu recunoscătoare nu numai pentru sănătate, dar mai ales pentru lipsa durerilor fizice din viața mea. Am (re)înțeles că dezamăgirea pe care sistemul medical românesc o lasă oamenilor poate fi un motiv de a lupta pentru schimbare, dar este perfect de înțeles și dacă oamenii caută ajutor sau chiar decid să trăiască în altă parte. M-am bucurat să aflu că, la vârsta de 49 de ani, o vârstă la care femeile devin aproape invizibile în societatea noastră, Carmen a decis să facă un masterat în Global Child Health la St. Jude Children’s Hospital. Tot ea a început să danseze Tango în pandemie. Bravo lui Uscatu!
În loc de concluzii
Până la urmă cine a spus că viața trebuie să fie mereu frumoasă? Nu. Viața este urâtă uneori, nu este totul roz, nu toți oamenii sunt buni, există și multă nepăsare, dar nimic nu este de neschimbat. Și, probabil, aici vine Carmen Uscatu cu romanul său, să ne amintească că putem găsi fericirea chiar și într-o astfel de lume. Important este să nu renunțăm și să ne amintim că, până la sfârșiul zilei și al vieții, suntem cu toții în asta, împreună.
P.S: Nu uitați ca la următoarea comandă să puneți în coș și un autor român.
