Mama voastră a fost tristă. Mama voastră vă lovea. Și vă spuneați că e mai bine așa pentru că, dacă v-ar fi lovit tatăl vostru, v-ar fi durut mai tare […] Voi mergeți în mall la filme, ieșiți vara la terasă, intrați în supermarketuri și faceți cumpărături, vă este frică să umblați noaptea singure pe stradă, lucrați în unități de jandarmerie, urmează să deveniți bunici și fiul vostru nu se mai droghează de un an. Voi citiți cărți, aveți câini sau pisici, sunteți născute în luna mai, luna iunie, august și decembrie. Voi faceți prăjituri, planificați vacanțe, lucrați până seara târziu, vă cumpărați pantofi cu toc, v-au plăcut cel mai mult orele de desen în școală și nu ați dat niciodată examen la facultatea de arhitectură. Vă machiați înainte să ieșiți din casă, cumpărați flori, aveți acatiste în portofele și nu mergeți cu metroul pentru că vă este frică de cutremur.
Bărbatul fără cap – Lavinica Mitu, p. 10
Sunt puține lucruri care mă încântă mai mult decât o carte bună, așa că astăzi sunt fericită să scriu despre Bărbatul fără cap, volumul de debut al Lavinicăi Mitu. Am ales această carte pentru că îndeplinește trei dintre criteriile după care încerc să îmi aleg majoritatea cărților (autor român contemporan, titlu bine gândit, descriere interesantă) și uite că nu m-a dezămăgit nici măcar o secundă.
Cartea reunește o colecție de povestiri atât de bine închegate, încât aș spune mai degrabă că avem în față o colecție de douăzeci și unu de episoade din copilăria autoarei. Cum le-a ales, nu aș putea să spun, însă cred că acestea surprind atât de bine atmosfera din familiile celei de-a doua jumătăți a comunismului din România, încât cartea poate reprezenta cu ușurință copilăria oricărui cititor care a crescut în acea perioadă.
Am citit poate zeci de cărți prin intermediul cărora autorii par să caute o formă de vindecare, ca și cum scrisul ar putea atenua durerea rămasă în urma tuturor abuzurilor suferite în timpul copilăriilor trăite în sânul unor familii disfuncționale. Am citit și cărți în care scriitorii iau partea unuia dintre părinți, marginalizându-l pe celălalt. În cazul Lavinicăi nu am simțit nimic din toate acestea. Este ca și cum autoarea s-a lăsat să crească și a așteptat să aibă o vindecare completă înainte de a alege să scrie.
Datorită acestei vindecări, chiar dacă multe scene sunt relatate prin intermediul copilului, emoțiile transmise sunt limpezi, clare, ca și cum deși păstrează din naivitatea cu care au fost trăite, ele sunt acum scrise cu meticulozitate pe un caiet curat. Copilul din cartea Lavinicăi pare să fie într-o continuă așteptare pentru a primi ceea ce își dorește cu adevărat. În primul rând simte lipsa lucrurilor materiale simple, cum ar fi un pulover de mohair alb și moale sau un tort glazurat din care copilul nu apucă să guste din cauza unei certuri între părinți.
Și dacă tot vorbim despre părinți, atunci este cazul să spunem că volumul Lavinicăi este departe de a fi un manifest la adresa părinților. Chiar dacă tatăl, acest bărbat fără cap, absent violent și duplicitar, este departe de a cunoaște simțul responsabilității, el a fost iubit de copil și este iubit în continuare de adultul de azi. Aici se reflectă cel mai bine maturitatea autoarei, prin modul în care deși alege să se îndepărteze de tată pentru a-și păstra un fel de sănătate emoțională, ea înțelege în același timp că și acesta este la rândul său o victimă.
Deși mama apare de multe ori într-o lumină mai pozitivă, aceasta este departe de a fi un model. Ea este o mamă care a uitat să mângâie și de cele mai multe ori lupta cu sărăcia și lipsurile o epuizează și o lasă fără resursele necesare pentru a-și îngriji cele două fiice și din punct de vedere emoțional. Totuși, ea este o mamă care a luptat cu violența domestică și a reușit în cele din urmă să o înfrângă, chiar dacă asta a însemnat să părăsească un anumit tip de confort casnic și să fie o mamă singură.
Așa cum am spus, volumul nu este adresat nici mamei, nici tatălui, ci copilului care a suferit lipsuri și care a fost nevoit să fie întotdeauna martorul tăcut al violenței domestice. Este mai degrabă un elogiu adus copiilor care cresc greu, fără îndrumare și fără afecțiune. Acei copii care trebuie să își explice singuri de ce nu au și de ce nu primesc. Sunt acei copii în rândul cărora poate noi am avut norocul să nu fim, dar cu siguranță cineva cunoscut din jurul nostru nu l-a avut.
Las aici câteva cărți tot pe această temă, pentru că este adevărat, cu cât citim mai multe, cu atât vom reuși să înțelegem mai bine:
1. Gene dominante – Ștefania Mihalache
2. Repetiție pentru o lume mai bună – Mihai Radu
3. Dezrădăcinare – Sașa Zare
4. Oameni mari – Maria Orban
5. De ce să fii fericită când poți fi normală? – Jeanette Winterson
6. Instabil – Ruxandra Burcescu
7. Pe pământ suntem strălucitori o clipă – Ocean Vuong
8. Tot ce i-am promis tatălui meu – Ioana Maria Stăncescu
9. Soț și soție – Zeruya Shalev
