Repetiție pentru o lume mai bună – Mihai Radu

Copil fiind, am crezut în oamenii mari. În magia, eroismul și lumea oamenilor maturi. Cred că viața are cea mai mare substanță atunci când ești mic și te gândești la ce vorbesc și la ce gândesc oamenii maturi. Apoi totul se destramă (…) Am crezut cu toată ființa în omul adult. Nu știam că el nu există. Nu știam că nu e decât o fantomă plină de frică.

Repetiție pentru o lume mai bună (P. 92-93)

Dacă ar exista o repetiție pentru o lume mai bună, nu ar conta cât de mult ar dura, cât ar trebui să stau în picioare sau de câte ori ar trebui să îmi spun poezia. Nu ar conta că am începe din nou pentru că cel de lângă mine s-a încurcat la mijlocul monologului. Aș face-o. Aș repeta fără regrete, pentru ca la final să putem pune în scenă ceva grandios și magnific. Aș repeta oricât pentru a trăi chiar și o singură dată într-o lume mai bună.

Contrar imaginii de pe copertă, eu cred că Mihai Radu a scris o carte despre nefericire. Povestea este relativ simplă. Paul, un bărbat de cincizeci și cinci de ani, este chemat la Conacul Speranței pentru a-și lua acasă tatăl diagnosticat cu demență deoarece azilul se va închide. Lucrurile nu ar sta atât de rău, dacă asta nu ar face parte dintr-un lung șir de încercări pe care viața le-a avut pregătite pentru Paul: pierderea mamei, divorțul de Mădălina, relația disfuncțională de dinaintea separării și o legătură deficitară cu propria fiică.

Dacă te întrebi ce fel de persoană ajungi după ce viața ciopârțește fără milă din tine, putem să îl analizăm pe Paul. La el toată durerea s-a transformat într-un gen de cinism. Pare că a renunțat la încercarea de a-și ține sentimentele între anumite limite; se enervează rapid uneori, dar dă dovadă și de o calmitate neașteptată. Totuși, are haz și pare că acesta este singurul mijloc de luptă pe care l-a găsit pentru a se apăra în fața vieții.

Mi-a plăcut mult la această carte modul simplu în care Mihai Radu cercetează minuțios toate complexitățile interioare ale omului. Aproape că nu pare o acțiune intenționată, astfel încât realizezi doar la sfârșitul cărții ce s-a întâmplat de fapt; faptul că ai citit o carte în care s-au împletit ca într-o joacă traumele copilăriei, moartea, sexualitatea și un tip de atașament ce ar putea trece cu ușurință drept iubire.

Cred că nu mai trebuie să spun că am un punct sensibil pentru cărțile care disecă relațiile dintre părinți și copii și modul în care destinul nostru este inseparabil legat de copilărie. Îmi place să cred că există două variante clare; fie reușești să scapi de bagajul moștenit de la familie, fie îl accepți și înveți să trăiești cu el. În acest roman am avut constant sentimentul că Paul încearcă doar să ignore această povară, ducând pe umeri constant o greutate care nu a fost niciodată a lui, dar care acum s-a sedimentat și face parte din el.

Pe tot parcursul cărții am avut sentimentul că privesc toate scenele din viața personajelor printr-o ușă ușor crăpată, în liniște, pentru a nu deranja și a nu fi observată. Fără să fie un spoiler, o să spun doar că există un paragraf în carte mai puternic decât o lovitură în stomac. În acel moment am închis ușa și am sperat că totul este doar o repetiție și că într-adevăr, va urma și o viață mai bună.

Din păcate lucrurile nu funcționează așa, iar noi trebuie să ne prindem din mers de rolurile pe care le avem. Sunt situații în care ne putem ajuta partenerii de scenă sau situații în care cel mai bine ar fi să facem liniște, cât să nu îi încurcăm. Totuși, cel mai important ar fi să nu criticăm atât de vehement reprezentațiile celorlalți, pentru că într-un final, suntem împreună în același spectacol.

P.S: Există și o piesă de teatru inspirată din acest roman care sună foarte bine.