eu la 9 ani cocoțată în vârful patului spunând Tatăl nostru în șoaptă, cu genunchii strânși la piept, acoperită de un cearșaf;
Noaptea nu uită – Sânge pe tufele de regina-nopții
eu la 12 ani, tot acoperită cu cearșaful, exersând pupatul cu limba, cu palma făcută căuș;
eu la 20, ieșind după Cola numai când se făcea noapte, pentru că aveam fața plină de răni de la coșurile pe care mi le rupeam sub plapumă, când nu puteam să dorm;
eu la 27, într-un hol animat doar de ticăitul ceasului. Și mama, în camera cealaltă, scursă în fotoliu, ținându-și picioarele într-un lighean cu apă caldă, sare și o unghie de săpun, pregătită să-și taie pielițele în timp ce face rebus, oprindu-se, din când în când, să roadă guma creionului pentru cuvântul ăla de cinci litere pe care nu l-a mai folosit de mult. E mereu duminică dimineața, când tot cartierul e încremenit, radioul bâzâie și miroase a cafea.
Mărturisesc că a fost dragoste la prima vedere între mine și Noaptea nu uită. L-am judecat după copertă și nu m-am înșelat. Sunt cărți care mă prind atât de strâns, încât nu le mai pot lăsa din mână. Din cartea Silviei Dumitru am spus că citesc doar puțin; așa că, uite-mă, cu două zile mai târziu scriind despre ea.
Cartea urmărește povestea Tinei, o tânără a cărei viață este într-o dezordine continuă. Crescând cu o mamă abrutizantă, ca un soare puternic și nociv sub care tatăl pare că se evaporă, Tina ajunge să se întrebe cum se măsoară iubirea. În același timp, relația ei amoroasă cu Dan devine un exemplu de agresivitate distructivă şi violenţă, după modelul dar tu ce ai zis, sigur ai zis tu ceva. Fără nicio posibilitate de autoreglare, Tina nu întrerupe șirul deprinderilor toxice și începe în paralel o relație cu Anda – relație ce se dovedește a fi la fel de disfuncțională.
Cartea nu este deloc una soft. Personajele se înfurie, se ceartă, și înjură. Oamenii sunt toxici și nocivi. Femeile acceptă relații abuzive. Cuplurile se pierd, părinții își neglijează copiii. Mâncarea pusă pe masă de mame este substitut pentru iubire. Tina nu știe să măsoare iubirea pentru că nu poate să își stăpânească nici măcar propriul corp. Pubertatea, primele experiențe erotice, teama de vestiarul școlii, rușinea. Iubirea, dorinta, atracția și atașamentul nu țin cont de gen. Cartea nu este soft pentru că pune în cuvinte lucrurile despre care nu vorbim. Lucrurile care li se întâmplă altora, nu nouă. Lucrurile despre care nu suntem dispuși nici să citim. Mi-a amintit puțin de Fata cu un singur ochi (Mihaela Motreanu). O carte pe care am recomandat-o și încă o fac.
În ceea ce privește modul în care scrie, Silvia Dumitru este precisă, clară și limpede. Nu se teme să folosească cuvinte și nu se teme să exprime prin ele.
Un lucru pe care l-am remarcat la cărțile mai multor autori români contemporani, fie că este vorba de proză scurtă sau roman, este încercarea de a scrie ca formă de eliberare. Cred că avem în față o flotă nouă de scriitori care nu ezită să vorbească despre lipsurile copilăriilor și modul în care traumele nerezolvate ne mențin blocați în trecut. Sunt autori care duc bagajele mult prea grele ale unei întregi generații, de care încearcă să scape, și să ajute prin scrisul lor, poate, și la eliberarea noastră.
Vă recomand această carte și vă provoc să reușiți să nu simțiți gustul cartofilor prăjiți și mirosul de mâncare gătită într-o bucătărie mică.
