Când cauți prea mult în mintea ta, când ești prea mult timp singur și îți construiești scenarii, când modelezi lumi întregi care se leagă de alte lumi, răul care circulă prin subteranele acestora poate ajunge la tine.
Ultima carte (Manu)
Am stat mult și m-am întrebat care e cea mai mare frică a mea (…) Frica mea cea mai mare este că lumea din mine se va nărui, iar eu o să cad în ruinele ei și o să trăiesc acolo o eternitate, chiar și după ce trupul meu va fi murit. Singur, în întuneric.
Pe coperta cărții stă scris că ne vedem la capătul poveștilor. Eu propun, mai bine, să ne vedem cu toții la capătul acestui roman splendid, despre care nu pot să spun decât că sunt absolut captivată și vă spun în continuare de ce.
Pe scurt, totul începe de la o poveste de iubire – clasic, nimic neașteptat, până la câteva cuvinte: Dragostea nu ne face mai buni. Dragostea ne face nebuni. De aici am fost convinsă că acest roman va veni cu multe surprize. Narațiunea începe cu Alex și Ada, doi tineri ce par să trăiască o poveste frumoasă de iubire. Basmul durează, însă, exact trei pagini, fiind urmat de moartea violentă a femeii și de dorința lui Alex de răzbunare. Ia-i unui bărbat îndrăgostit femeia care i se plimbă prin vise și ai declanșat haosul, ne avertizează încă de la început autorul.
Ceea ce începe de aici, deși pare ușor de imaginat, nu este, iar acțiunea se ramifică progresiv. În poveste este introdus Manu, un bărbat care pare să se fi născut scriitor și un pictor straniu, ale căror destine se întrepătrund cu soarta lui Alex. Tot de aici începe și o atenuare progresivă a limitelor dintre realitate și ficțiune. Cititorul va descoperi rapid că, puterea cuvintelor este atât de mare, încât se poate călători în timp citind romane precum De veghe în lanul de secară. Care este scopul final? De ce face Alex aceste salturi, care nu numai că generează niște situații de o cruzime (fizică) monstruoasă, dar sunt și extrem de tulburătoare emoțional? Am fi tentați să spunem din iubire, dar asta ar fi doar o diminuare a complexității romanului.
Pentru relatarea acțiunilor autorul se folosește, pe rând, de Alex și Manu. Intervențiile lui Manu sunt perfecte, atât de profunde și bine scrise, încât mi-am dorit să învăț, literalmente, paragrafe întregi.
Acum ar fi momentul să spun că, rar am văzut un roman atât de muncit. Marian Coman nu a lăsat niciun cuvânt în plus. Paragrafele par scrise, citite și rescrise până au ajuns la o formă desăvârșită. Mai mult, claritatea ideilor m-a convins că Marian este aproape de ceea ce în mintea mea aș numi autor complet: o combinație de talent, efort și devotament. Un scriitor înzestrat și sensibil, dar în același timp rațional și metodic în modul în care scrie.
Pe lângă toate de mai sus, romanul este și despre traume și frici, părinți absenți și copii cărora li se spune să se joace în capul lor. Mai este despre literatură, cuvinte, cărți și puterea poveștilor, ce nu sunt altceva decât o expresie pură a conținuturilor noastre și a ceea ce ne unește. Despre Ada, personajul feminin, femeia permanent căutată și pierdută, nu aflăm foarte multe, dar ea rămâne în mintea cititorului pe tot parcursul cărții, sau, cel puțin pe mine, m-a obsedat imaginea și absența ei.
În ceea ce privește fantasticul romanului, nu aș putea să îl descriu altfel decât românesc. Este un fantastic-aproape, credibil, care m-a convins chiar și pe mine, cea care evită genul acesta, că și fantasticul are farmecul lui – pus în contextul și în povestea potrivită.
Las în continuare câteva citate (din care se va observa clar afinitatea mea pentru Manu), împreună cu îndemnul ca, la următoarea comandă, să puneți în coș și un autor român – mai exact, pe Marian Coman.
Despre ce o să fie noul tău roman? Ar trebui să fie despre cea mai mare frică a mea. Teama că nu pot duce nimic la bun sfârșit.
Manu
Durerea autorului este atât de autentică, atât de firească, încât aproape că te pune la pământ. Dar ce te doboară cu adevărat este resemnarea în fața valului de durere și în fața morții. Sunt lucruri cu care nu te poți lupta, sunt lucruri pe care le accepți.
Manu
Uneori, mi-e teamă ca un cuvânt să nu rămână scris greșit pentru prea multă vreme fiindcă, dacă s-ar materializa în lumea poveștilor, ar putea să aibă o formă greșită. Cum ar putea arăta o mană în locul unei mame?
Manu
Eu nu am copii. Nicio bucățică din ADN-ul meu nu va circula prin veacuri, dintr-o generație în alta, până la sfârșitul lumii. Singurii mei urmași sunt poveștile mele care, odată uitate, vor lăsa loc unei liniști firești. Toată zbaterea asta, toată truda de a spune o poveste nu este, de fapt, nimic. E zădărnicie și chin. Mă chinui să scriu, dar și mai tare mă chinui dacă nu scriu.
Manu
