I judge books by their covers #asasunteu
Sunt puține lucruri care mă entuziasmează mai mult decât așteptarea unei cărți. Sanatoriul a reușit să îmi creeze mari așteptări; nu atât cartea în sine sau autoarea, cât mai ales toate pozele din online. De obicei cărțile din colecția ARMADA nu m-au dezămăgit, așa că, iată încă un argument în favoarea marii așteptări.
Am cumpărat Fidelități pentru pluralul din titlu. Pentru că fidelitatea, credința sau devotamentul au fost în mintea mea mereu concepte singulare, titlul m-a făcut să mă întreb câte tipuri există de fapt. Cartea nu mi-a răspuns la această întrebare, dar m-a forțat să îmi caut propriul răspuns.
Mi se întâmplă uneori să văd o carte care mă face pur și simplu curioasă; lucru care mă face să cred că de cele mai multe ori nu eu aleg cărțile, ci ele mă aleg pe mine. Cartea este o colecție de 26 de proze scurte care se continuă atât de bine, încât mi-am dat seama târziu că nu este vorba de un roman.
Aș putea să îi spun acestei cărți pe nume sau să o numesc cartea care se salvează cu finalul. De obicei evit cărțile care conțin încă din titlu cuvintele dragoste, iubire sau orice alt sinonim (este doar o chestie subiectivă), însă mai există și situații în care mă las convinsă să dau acelor cărți o șansă.
Nu ai cum să nu judeci o carte după copertă atunci când (în lipsa altor informații anterior dobândite) aceasta este primul lucru pe care îl poți vedea. E departe de a fi printre cărțile mele thriller preferate, dar trebuie să spun că abordează o mulțime de subiecte pe care nu le-aș fi văzut neapărat reunite într-o singură carte
În mai puțin de 200 de pagini ni se prezintă sanatoriul Pitié-Salpêtrière, folosit în acea perioadă pentru a interna femeile considerate “isterice”. Acestea erau închise și folosite ca material de studiu de către doctorul Charcot în încercarea de a identifica cauzele și remediul pentru această afecțiune considerată exclusiv o boală a femeilor.
Mi-am promis că aceasta va fi o postare scurtă, pentru că Fiica abordează un subiect despre care îmi este dificil să scriu. Este o carte pe care am citit-o cu teamă și cu vină; vină pentru că țineam în mână o carte ce ascunde probabil una dintre cele mai nefirești și mai detestabile pasiuni umane.
Îmi este greu să scriu despre o carte știind că în ea stă scrisă viața unui om. Daniel Keyes spune povestea lui William Milligan, “prima persoană din istoria Statelor Unite ale Americii declarată nevinovată pentru comiterea unor delicte majore pe motiv de incapacitate mintală datorită faptului că suferea de tulburare de personalitate multiplă.”
Cred că este greu să îți placă Fata care citea în metrou, dacă nu iubești cărțile în general; și aici nu mă refer doar la a le citi, ci la a iubi să le vezi, să le ai în preajmă, să știi că dacă ai o carte la îndemână ești mai puțin singur. În al doilea rând, este o carte despre cărți. Cum ar putea un cititor să nu îndrăgească așa ceva?
Sper să ne amintească cât mai multora dintre noi că există o singură legătură atât de profundă ca cea pe care o avem cu mamele noastre (fie că ne place sau nu să recunoaștem) și nu o vom mai avea cu nimeni niciodată.