Că sunt conștient că în mine se zbat doi oameni: unul care vrea să fie în centrul lumii, să urce pe scară, să se expună și să fie în culmea narcisismului, și un altul care e sătul de tot și caută să se așeze în pat, să-și tragă pilota până sub bărbie și să se gândească la un nou plan departe de agitație. Culmea e că uneori ambele fețe se manifestă în același timp. Și în situația asta caut un aspect cât de mic să facă diferența, să-mi prioritizeze alegerile.
Neuroleptic – Fata cu tricoul galben (Jurnal)
În dorința mea nebună de a lua contact cât mai mult cu literatura română contemporană, se întâmplă uneori să dau peste romane care nu că mă întorc pe toate părțile, dar chiar nu mă lasă cu mintea întreagă. Asta este Neuroleptic. O demență absolută, dar mai ales unul dintre cele mai seducătoare romane pe care le-am citit în ultima perioadă.
Deși am citit descrieri în care romanul este numit de la poveste de dragoste, la roman ce își propune deslușirea unui mister, pentru mine Neuroleptic este un roman al pierderii de sine și al regăsirii. Al încercării de a descoperi acel ceva care să te salveze și să te țină de mână atunci când nu mai înțelegi lumea (nici pe cea exterioară, nici pe cea interioară) și ești pe marginea prăpastiei.
Foarte pe scurt, cartea este o lungă destăinuire între Andrei, personajul central, și terapeuta sa. Povestea nu este liniară, are întoarceri în trecut și, pe alocuri, inserții ale gândurilor altor personaje – prezențe semnificative și puternice din viața bărbatului. De multe ori am simțit că eu sunt terapeutul, iar Andrei mi se confesează mie, lăsându-mă responsabilă de a înțelege ce se întâmplă în mintea bărbatului. Faptul că povestea începe cu o întoarcere în copilăria lui Andrei, m-a apropiat foarte mult de personaj, descoperind un băiat înconjurat de familie, dar care a trăit o copilărie de o singurătate nemiloasă.
Practic, avem relații copii – adulți, relații între adolescenți, relații amoroase și relația cuiva cu sine. Autorul face o demonstrație de forță, disecându-le și lăsându-l pe Andrei expus și fragil în fața cititorului. Pe alocuri există și scene erotice foarte bine scrise, puternice, dar și întoarceri la credințe și spiritualitate.
Mai mult, cred că romanul este unul al ideilor, al autoanalizei și al rațiunii, lucru ce duce la multă furie și un soi de ură ce nu se canalizează pe nimic precis, ci se împrăștie asupra lumii.
Probabil că personalitatea mea de cititor este puternic influențată de cine sunt în viața reală, de aceea găsesc întotdeauna interesante cărțile înclinate spre viața interioară, către gânduri și obsesii. Neuroleptic mi-a oferit exact asta și, deși nu este lipsit de acțiune, este cu siguranță un roman înclinat spre explorare interioară. Ce nu pot să înțeleg, însă, este cum într-un singur roman am ajuns să citesc un capitol cu ochii în lacrimi – o poveste tulburătoare de iubire adolescentină (tulburătoare, nicidecum cheesy), să fiu curioasă, absorbită, epuizată, să citesc cu mânie și să fiu bântuită de imaginea captivantă a fetei cu tricoul galben.
În concluzie, rămân cu două întrebări: sunt asemenea romanului din moment ce mi-a plăcut atât de mult? Și cine este Dorian Dron și de ce scrie atât de bine?
P.S: Vă rog, vă rog, citiți literatură română contemporană, you’re gonna love it!
