În mijlocul uliței, hoitul unui soldat. Va fi mâncat. Roiuri de muște se așază pe fața lui. I-au acoperit gura albă, uscată, buzele crăpate și însângerate, ochii deschiși. O privire nedumerită. Ultima privire. Va fi mâncat de semenii lui. Mai târziu însă, atunci înserarea se va amesteca cu noaptea. Arșița a uscat tot. De doi ani și mai bine nu a mai plouat. Nu latră niciun câine. Nu e nicio urmaă de câine în satul acesta. Au fost mâncați de oameni. Care n-au fost mâncați, au fugit. Se ascund prin pădurile din împrejurimi. Atacă. Câinii îi atacă pe oameni. Oamenii îi atacă pe câini. Pădurile sunt departe de sat, e greu să ajungi până acolo, să te ascunzi de urgia dogoritoare. Căldura te înnebunește. Îți poți da duhul pe drum, să devii un hoit. Un hoit înseamnă carne, hrană, la îndemână. Un hoit nu mai e om sau câine. Sau pisică. Un hoit se poate mânca.
Nu am foarte multe de spus despre acest roman. Totul s-ar putea rezuma într-o singură propoziție: trebuie citită această carte. Trebuie lăsată să lovească, să devoreze, să facă rău și să chinuie. Ca la final să închizi coperta ca pe o ușă grea, pe care vrei să o încui cu lacăte ca să nu iasă monștrii pe care îi adăpostește în spatele ei și să te bucuri. Dacă și pentru tine trenurile foametei sună ca o metaforă pentru ceva scos din imaginația unui autor, atunci ai toate motivele să te bucuri.
Am realizat cu uimire că poți îmbătrâni în România și să îi cunoști foarte puțin trecutul. Am fost obișnuită să tratez istoria ca pe o disciplină mai degrabă abstractă, o generalizare: războiul a adus cu el, economia a avut de suferit, pacea nu a durat prea mult. Cartea Danielei Rațiu mi-a amintit că istoria este ca o matrioșca, pe care o tot deschizi până ajungi la cea mai mică păpușă: la oamenii de rând, cu destinele, suferințele și încercările lor. Istoria este despre ei și despre noi.
Sfârșitul lumii e un tren este despre foametea de după război din Basarabia, care s-a extins și în estul României. O foamete extremă care a fost rezultatul ocupației sovietice și a unei perioade lungi de secetă. Comisarii sovietici căutau în numele colectivizării până în ultimul cotlon al caselor după orice aliment sau obiect considerat util pentru menținerea piedestalului pe care se înălța paradisul comunist. Așa a început o luptă înfiorătoare pentru supraviețuire. Din cauza foametei, oamenii au ajuns să mănânce câini, pisici, șobolani, ciuperci, buruieni, ba chiar și coaja copacilor.
Acesta este contextul în care autoarea își plasează protagoniștii, o familie cu cinci copii din Moldova. Disperarea de a fugi din calea ororilor la care sunt martori, îi face pe aceștia să dea tot ceea ce aveau în schimbul a șapte bilete pentru trenul foametei. Nu-mi pot imagina starea adâncă de tulburare care te împinge să pleci într-o călătorie al cărei capăt nu îl cunoști; altfel spus, teama necunoscutului pălește în fața certitudinii că vei muri literalmente de foame.
Romanul este, așa cum îl numește autoarea, o reconstituire ficțională a unei catastrofe umanitare. Deși aceasta vorbește despre mai multe surse de documentare pe care le-a folosit, am fost impresionată să aflu că ea s-a inspirat în primul rând din poveștile mamei și mătușii sale. Amândouă au trecut prin marea foamete. Daniela Rațiu nu scrie dintr-o istorie colectivă, ci din istoria personală și intimă a propriei familii.
Dacă tema vi se pare greu de gestionat, nici stilul în care este scris romanul nu lasă cititorul să scape prea ușor. Propozițiile sunt scurte, dar încărcate. Pline de tensiune. Pline de imagini respingătoare și dure. Paragraful de la începutul acestei recenzii este o dovadă foarte bună pentru ceea ce spun. La asta trebuie să vă așteptați de la tot romanul. Un limbaj adaptat unui univers lipsit de bine și de speranță. Pentru mine, o persoană ce se consideră cititor de cursă lungă, recunosc că romanul a fost o adevărată probă de rezistență. Și da, nu ar trebui recomandat celor slabi de inimă, dar eu tot spun că este un must read.
Așa că, nu uitați ca la următoarea comandă să puneți în coș și un autor român.
P.S: Despre foametea din 1947 mai citisem în Aglaia a Vădănii despre care am scris aici. Un roman despre o femeie care a trecut prin această perioadă de grea încercare, prin anii comunismului și războiul de la Nistru.
