Stații – Ramona Gabăr

O să refac fraza perfectă de o mie de ori, înghițind de fiecare dată un nod imens, care mi se așază în gât de câte ori am impresia că pot jigni, că duc în spate greșelile a generații întregi și că nu pot, nu știu cum să vorbesc cu toată lumea la fel, așa cum trebuie, așa cum știe Ema.

Stații (Șaptezeci și unu) – Ramona Gabăr

Cred că sunt ușor nedreaptă pentru că mă feresc de cărțile de proză scurtă. Am impresia că ele au fost puse în ultimul timp într-un con de umbră și poate au fost ușor nedreptățite în general. Pentru mine răspunsul este simplu; îmi este greu să îmi găsesc starea și să mă adaptez fiecărei povestiri în parte, așa că prefer ritmul constant din cadrul unui roman.

Cu toate acestea, experiența cu Stații a fost total diferită. Am ales-o pentru că sunt un mare fan al colecției n’autor de la Nemira și am realizat că în loc să pun semne în dreptul paragrafelor care îmi plac (așa cum fac de obicei), am ales să marchez povestiri întregi pentru colecția mea de recitit în viitor. Am avut o experiență similară cu volumul Fragil semnat de Simona Goșu – tot proză scurtă, tot bună.

Știi lucrurile acelea care nu îți plac la tine și pe care le ascunzi cu teamă și grijă de ceilalți? Știi toate lucrurile pe care le gândești, dar pe care îți este teamă să le transformi în cuvinte? Cum ar fi să citești despre ele? Ramona Gabăr le-a cuprins în 11 povestiri, cu fraze lungi, dar clare. A scris într-un mod simplu și firesc despre lucruri complicate, de la dorințe ascunse, la despărțiri, de la adevărate nefericiri personale, la sacrificii, idei fixe și obsesii.

La povestirile Ramonei mi-a plăcut faptul că toate personajele principale au lumi interioare vii și puternice. Acestea se concentrează pe anumite probleme, gânduri sau aspecte ale vieții de zi cu zi, până când totul se transformă într-o preocupare chinuitoare. Sunt mereu fascinată de ideea că fiecare persoană pe care o cunosc poate trăi în mintea sa o viață total diferită de ceea ce lasă să se vadă în exerior.

Deși temele povestirilor sunt diverse, volumul are un anumit tip de omogenitate pe care am întâlnit-o rar și care pentru mine este un factor foarte important în cazul cărților de proză scurtă. Am citit despre iubirea de mamă și formele pe care aceasta le poate îmbrăca; de la o iubire matură, conștientă și asumată, la iubirea unei tinere care ajunge fără voia ei mamă și care și-ar dori mai degrabă să își trăiască o parte din copilărie alături de propriul fiu. Am citit și despre bătrânețe; despre distanță și despre viața părinților care se scurge chinuitor între apelurile telefonice ale fiilor. Am învățat despre puterea copiilor, care o dată ce ajung adulți au puterea de a-și elibera părinții de limitările și de așteptările pe care societatea le are de la aceștia. Am citit și despre iubiri obsedante, relații disfuncționale și infidelitate.

Citind Stații, am realizat că poate cărțile de proză scurtă sunt o alegere foarte bună pentru persoanele care nu au foarte mult timp să citească. O povestire scurtă, scrisă într-un ritm bun, o citești rapid; într-o călătorie cu metroul până la muncă sau la o cafea. Este o alegere potrivită și dacă citești rar, pentru că personajele și stările se schimbă, astfel încât nu este nevoie de o anumită continuitate a lecturii.

Este inutil să mai spun că recomand cartea Stații.

P.S: Am găsit aici Victoria Station, una dintre cele 11 povestiri, care începe cu o călătorie a unor fiice la înmormântarea mamei lor.