Am tăcut. Nu mai știam ce să spun. M-am uitat o vreme la ea. Părea împăcată cu viața pe care o are. Spunea că nu-i lipsește nimic și nu-și dorește mai mult. În toți anii n-o văzusem să iasă în oraș sau să aibă alte preocupări în afară de muncă și gătit. Și, dacă erau oameni ca ea care își găseau pacea în lucruri simple, eu de ce nu-mi găseam locul?
Nu mai e nimeni acasă – YAMAMOTO
Rar mi se întâmplă să scriu despre o carte imediat după ce o citesc, dar de data asta simt că nu se poate altfel. Dacă de obicei las poveștile să se așeze câteva zile, ca să văd ce rămâne cu mine și ce pleacă, de data aceasta vreau să spun tuturor cât de mult mi-a plăcut romanul Sabinei. Și nu vreau să pierd nici măcar puțin din acest entuziasm.
Eu am citit cartea ca pe un roman autobiografic din momentul în care am realizat că protagonista poartă numele autoarei. Nu știu dacă am greșit, nici nu contează. Contează mai puțin dacă decizi să îl citești ca realitate sau ficțiune.
În carte o cunoaștem pe Sabina, o femeie care își spune povestea. Rețeta nu este deloc nouă, mai ales pentru mine (mare fan al cărților ce vorbesc despre relații disfuncționale): istoria unei familii, perioada dinainte de ’89 și cea post-comunistă, familii bolnave, părinți alcoolici, copii care încearcă să se crească singuri și nu reușesc să o facă toată viața. Mai bine o să spun ce mi-a plăcut atât de mult la această carte și ce o face să strălucească puțin mai tare.
În primul rând, trebuie să recunosc că am citit-o în două zile. Și nu pentru că este o carte ușoară, ci pentru că Sabina te ia și te pune pe un scaun în fața ei, într-o bucătărie mică, cu două cești de cafea în față (pentru imaginea completă: cafeaua este neapărat la ibric, iar ceștile sunt mici și au o margine ciobită) și începe să îți povestească. Atât de personal este totul, încât ai sentimentul că nu o poți întrerupe din povestit, așa că o lași să o facă și nu închizi cartea.
Au fost multe episoade care mi-au plăcut absurd de mult: scena în care tatăl lasă spațiu fiicei pentru a-și trăi prima dezamăgire în dragoste. Emoția de a avea un părinte care poate face asta și îmbrățișarea cu care încearcă să panseze rana. Episodul primei zile de școală (În curtea școlii, mă uitam în sus, la mama și tata. Eram foarte emoționată și o strângeam pe mama tare de mână). Scena în care mama își învinovățește propriul copil de moartea tatălui, ce m-a emoționat, culmea, prin iubire. O suferință ce te împinge să îți rănești propriul copil nu poate fi decât mărturia unei iubiri teribile.
Îmi place la nebunie arhitectura romanului și construcția lui, un fel de capitole scurte, clar definite, fiecare cu emoția lui. Cel mai scurt poate dintre ele, este chiar în partea de final a romanului și întrebă doar: Cine era Toni?. Toni este tatăl Sabinei, dar fiica se întreabă cine era el atunci când nu era tată, un rol pe care oricum l-a abandonat. Toni devine un personaj mult mai prezent în partea de final a romanului, după moartea acestuia. Dacă în perioada adolescenței Sabinei vedem un părinte obosit și resemnat, la final autoarea îl ridică pe Toni la rangul de persoană singulară – un om talentat în tinerețe, cu demoni, aspirații și înfrângeri. Îl rupe de familie și ne arată ceea ce fiecare copil realizează târziu: faptul că părinții au existat și înaintea noastră. Există un înainte de mine pentru fiecare dintre noi și cred că aici se oprește cumva și povestea autoarei.
În ceea ce o privește pe eroina noastră, nu pot să spun că m-am atașat în mod extraordinar de ea și nu pentru că nu am plăcut-o, ci pentru că nu am simțit-o slabă. Ea este departe de a fi un om învins, a luptat și a reușit, a pierdut și a acceptat asta mergând înainte. Ce mă surprinde foarte tare la Sabina, este că nu pare să trăiască cu așteptări; iar asta este fie un câștig foarte mare, fie o înfrângere totală. Încă nu îmi dau seama. Oricum, nu a activat nicio clipă salvatorul din mine, iar pentru asta nu mi-a câștigat afecțiunea, ci admirația. Totuși, cred că și autoarea s-a ferit de tentația de a-și diseca toate trăirile. Sunt multe momente în care putea să transforme povestea, punând mai mult acces pe suferință, pentru că ea există. Dar, din nou, cred că povestea Sabinei nu este despre cât a suferit, nici despre cum a reușit, ci despre faptul că niciodată nu a renunțat. Este o poveste a nerenunțării.
În concluzie, da, am citit cartea rapid, dar nu cred că o să trăiesc chiar în ritmul meu în următoarele zile. Citiți un autor român! Citiți cartea Sabinei pentru că, din păcate, mulți o să vă simțiți ca acasă.
