Uneori, ceea ce pare de nezdruncinat se schimbă peste noapte. Și n-ar fi o problemă, dacă ceilalți n-ar insista că nu s-a schimbat nimic. Chestia asta te bulversează mai rău decât schimbarea în sine, parcă atunci îți spui că mai bine s-ar alege praful de toate, să nu mai poți face comparații. Știu, cu oamenii e mai greu, n-ai cum să-ți resetezi viața până în punctul în care poți alege cu cine vrei să o iei de la capăt. Au fost buni părinții ăștia? Nu? la să vedem cum merge cu unii noi, uite, domnul acela cu început de burtă pare un tată rezonabil sau mama aceea, da, cea blondă din stânga, nu-i așa că e mai prezentabilă decât aia veche?
Francesca – Mâine, când ne-am întâlnit
Cât te poate schimba o poveste? este întrebarea cu care ești întâmpinat în romanul lui Doru Preda. Eu cred că o poveste poate deschide inimi și te poate transforma astfel încât, intri un om la începutul romanului, și ieși un altul la sfârșitul lui.
Mâine, când ne-am întâlnit este un roman care mi-a amintit că există în fiecare dintre noi o melancolie pentru ceea ce a fost sau pentru ceea ce ar fi putut să fie. Mai există și un adevăr pe care îl păstrăm în interior, diferit și extraordinar, intim și brutal – cel pe care îl căutăm și care ne face să mergem înainte. Să îți găsești propriul adevăr și să nu iei unul de împrumut este un act de îndrăzneală. Și, în cele din urmă, despre asta am simțit că îmi vorbesc eroii lui Doru Preda, despre căutarea de sine, care nu te duce întotdeauna pe drumuri plăcute, ci vei merge prin tot praful din tine, ca să ajungi la final, nu neapărat să fii fericit, dar să te înțelegi mai bine.
Acum că am vorbit despre cum este cartea, să vedem și despre cine este povestea. Povestea este spusă prin intermediul a trei voci: David, Robert și Francesca. Robert locuiește în Puglia, alături de părinții săi, atunci când primește un colet misterios de la David, fostul sau profesor de Qigong de la București [pentru o căutare în minus pe Google, Qigong este o formă chineză de meditație, concentrare și mișcare]. Coletul conține mai multe caiete scrise chiar de David, ce par a fi o mărturie a vieții lui. Deși nu o cunoaște, Robert decide că Francesca (fiica lui David) este singura în măsură pentru a decide ce este de făcut cu această mărturie. Așa începe prima călătorie din roman: din Italia în România.
Spun prima călătorie pentru că romanul este o deplasare continuă între mai multe puncte din spațiu și timp. Nelumescul își face loc printre cotidian, apare conceptul de regresie în alte vieți și astfel îl cunoaștem pe David, liantul romanului, în mai multe forme și cu mai multe nume.
Nimic nu este întâmplător ar putea fi numele mai simplu al cărții. Ținând cont de toate viețile și trăirile din viețile anterioare, cititorul nu va mai fi surprins de iubirea dintre David și Isabella, mama Francescăi. O iubire-suflete-pereche care se simte așa cum mi-ar plăcea să ne imaginăm cu toții iubirea: caldă, curată și, mai ales, inevitabilă.
Între timp, nici relația dintre Robert și Francesca nu rămâne ignorată. Francesca este o tânără cu multă agitație în interior. Nu mi-a fost un personaj plăcut la prima citire, dar recunosc că m-a câștigat atât de mult desăvârșirea cu care poate înțelege un lucru, încât a ajuns să fie cea mai așteptată voce din roman pentru mine.
Nu este un minus, dar mi-ar fi plăcut ca povestea să fie mai mult dezvoltată. Cred că ar fi mers. Dar poate asta vine doar din dorința mea de a cunoaște mai bine personajele, și poate că Doru Preda este genul de autor căruia îi place să lase puțin mister. Poate așa e cu cititorii, mereu vrem mai mult, chiar și atunci când mai mult nu ar însemna neapărat mai bine.
În orice caz, dacă alegeți această carte, țineți cont că este o adevărată călătorie și trebuie să fiți dispuși să o faceți, altfel, va părea doar un roman cu o poveste întortocheată și confuză. Eu cred că merită, iar pe mine m-a lăsat cu un dor inexplicabil de un fel de casă.
Pentru că deja sunt fan cu acte în regulă al colecției n’autor, las aici și alte recenzii pe care am apucat să le scriu și nu uitați ca la următoarea comandă, să puneți în coș și un autor român:
1. Stații – Ramona Gabăr
2. Oameni mari – Maria Orban
3. Ultima carte – Marian Coman
4. Toată dragostea dintr-o fotografie arsă- Maria Orban
5. Pe cine iubești mai mult? – Mihaela Buruiană
6. Despre memoriile femeii și alți dragoni – Raluca Nagy
7. Viața de apoi a poetului – Andrei Crăciun
8. Câteva feluri de a dispărea – Flavius Ardelean
9. Teo de la 16 la 18 – Raluca Nagy
(…) un timp am rămas nemișcat, urmărind cum soarele se ridică deasupra mării, puțin mai târziu am simțit cum cineva se așază alături, mâna ei mi s-a strecurat în păr, țin foarte mult la tine, mi-a spus, dar nu ne aparținem unul altuia, oricât de apropiați am fi, rămânem totuși două ființe diferite, cu capriciiloe lor uneori greu de înțeles.
Robert – Mâine, când ne-am întâlnit
Aseară, încă încercam să mă racordez la trăirile părinților mei tineri, să mă strecor între ei ca și cum le-aș fi prietenă și să-i văd așa cum erau atunci, despachetați din ambalajul ăsta patern care-mi dă mie de furcă (…)
Francesca – Mâine, când ne-am întâlnit
