O să vină o vreme, zice Nichita, în care uitarea, nu aducerea aminte, o să fie forma preferată de terapie. E și forma preferată de natură, la bătrânețe începi să uiți în mod firesc, nu? E contra naturii să vrei cu orice preț să-ți aduci aminte.
Neptun 83, P. 105
A fost o dată ca niciodată, o vreme când scriitorii se adunau într-o vilă de la Neptun în vacanțele de vară. În același timp, pe malul lacului Limanu, oamenii de știință se întâlneau și ei ca să discute despre legile universului și bătrânețe. Toate acestea se întâmplau în vara anului ’83, o perioadă grea a regimului comunist, marcată de restricții severe și o criză profundă. Realitatea dură stă, totuși, departe de porțile litoralului. Pentru că vara, cerul senin, marea, aerul sărat și nisipul nu pot însemna decât libertate.
Exact în acest cadru își începe și Liviu Diamandi romanul, pe care eu îl consider o raritate. Nu știu dacă toate lucrurile rare sunt neapărat și bune, dar dintre multe lecturi, Neptun 83 rămâne pentru mine o carte care are acel ceva diferit.
Povestea este spusă din perspectiva unei adolescente. Aceasta își petrece vacanța de vară la vila scriitorilor împreună cu familia sa, tatăl fiind un scriitor de renume. Captivată de Nichita, personaj foarte prezent în cadrul romanului, adolescenta își exprimă la rândul ei dorința de a deveni scriitoare. Evenimentul neobișnuit ce dictează dinamica evenimentelor și perturbă calmul infinit al verii, este dispariția unei poete din RDG. Ancheta pentru găsirea acesteia nu numai că îi implică în mod direct pe scriitori, dar creează cadrul perfect pentru scurte trimiteri tensionate către posibila asasinare a lui Marin Preda. Se conturează teme precum tranziția către maturitate, istoria literaturii, conspirații și intrigi politice.
Dacă am amintit mai sus de Nichita Stănescu și Marin Preda, Nina Cassian, Mircea Micu, Fănuș Neagu, Nicolae Prelipceanu, Gheorghe Pituț, Ioan Alexandru, Petru Poantă, Mircea Dinescu, Cezar Ivănescu sunt celelalte nume mari prezente în roman. Poate este doar o impresie personală, dar cred că Liviu Diamandi a făcut o muncă excelentă de documentare. Nu numai în ceea ce privește viețile celor anterior menționați, dar și în ceea ce privește științele exacte și arta în general. Personajele se angajează frecvent în discuții savuroase despre pictură, literatură, știință și filozofie, desenând scheme în nisip pe plajă, refăcându-le după ce sunt șterse uneori din neglijența unui picior întins în afara prosopului.
Lucrul absolut captivant la acest roman rămâne pentru mine frumusețea lui cinematografică. Fiecare scenă pare perfect regizată, cu imagini vii și atmosferă încărcată. Am fost fix în mijlocul acțiunilor. Am putut simți tensiunea, aerul cald, irespirabil al verii, deznădejdea lui Nichita în fața bătrâneții și, mai ales, am simțit cu putere tinerețea adolescentei.
Mi-a mai plăcut experiența adolescentei cu romanul lui Tolstoi, Anna Karenina, acesta fiind lectura ei de vară. Am citit romanul tot vara, la mare, iar această potrivire m-a întors puțin în trecut. Și dacă tot suntem aici, aș recomanda citirea lui (Anna Karenina) în acest cadru. Pentru mine a fost o experiență interesantă.
În concluzie, o carte foarte interesantă, captivantă și, mai ales, rară.
P.S: Nu cred că am spus: cartea începe cu câteva versuri din High by the Beach (Lana del Rey).
Magda e convinsă că sinuciderea eroinelor e o fantezie masculină bolnavă. De fapt, nu o fantezie, se corectează ea, e o condamnare, o pedeapsă aplicată de autori, prin puterea pe care le-o dă poziția lor de autori. Femeile adultere trebuie să moară! rânjim amândouă cu fețele scăldate în soare. Atunci de ce nu pun un personaj masculin să le ucidă? Abia aici mi se pare o manevră perfidă. Ca să fie crima perfectă! râde Magda.
Neptun 83 – P. 145
